| RĂZBOAIELE DACILOR - PÂNĂ LA BUREBISTA |
CONFLICTUL DINTRE GETI ȘI DARIUS (514 î.e.n.)
Cauzele conflictului declanșat în anul 514 î.e.n., între Imperiul persan și sciți au fost complexe. Potrivit explicației date de Herodot, ar fi fost vorba de o expediție ce a avut ca scop pedepsirea sciților care locuiau în spațiul nord pontic, întinzându-se la vest până către linia Nistrului. Urmărindu-i pe cimmerieni, sciții efectuau dese incursiuni în provinciile asiatice ale Imperiului persan. Dar asemenea incursiuni avuseseră loc cu circa două secole înainte, astfel încât pedepsirea atât de târzie a făptașilor, dacă ar fi fost invocată de perși, a putut servi cel mult ca pretext pentru atacarea sciților. O explicație plauzibilă este aceea că Imperiul persan, aflat într-o perioadă de intense pregătiri în vederea unei confruntări cu polisurile grecești din Peninsula Balcanică, a urmărit să-și asigure frontierele asiatice nordice și de el, a forțelor scitice. Expediția putea fi și o demonstrație de forță în Peninsula Balcanică, pentru captarea tracilor și macedonenilor în sfera influenței persane și implicit, pentru izolarea Eladei. În cazul în care ar fi reușit, expediția din anul 514 î.e.n. ar fi creat nu numai uriașe avantaje strategice Imperiului persan, aducând în stăpânirea lui Darius întregul complex al comunicațiilor pe uscat și pe mare dintre Europa și Asia, cu toate foloasele economice și politice care decurgeau din aceasta; oricum, Marea Neagră ar fi devenit, în fapt, un "lac" persan.
Pentru războiul împotriva sciților au fost concentrate forțe uriașe - Herodot le evaluează la 700.000 de luptători și 600 de corăbii. După trecerea pedestrimii și cavaleriei pe țărmul european al Hellespontului, flota a primit ordin să se îndrepte spre gurile Dunării și să pătrundă în amonte pe fluviu până la un loc potrivit unde trebuia să construiască un pod destinat forțelor terestre care, între timp, urmau să înainteze prin zona tracă spre nord. Podul fusese întins "cale de două zile" în susul fluviului, de la mare, acolo "unde se răsfiră gurile Istrului" (Herodot, IV, 89) - undeva între orașele de azi Tulcea și Isaccea (jud. Tulcea). Marșul forțelor terestre persane s-a desfășurat pe un itinerar care, în linii generale, a urmat linia țărmului vestic al Mării Negre, neabătându-se mult spre interiorul peninsulei. Nici coloniile grecești, nici triburile trace nu s-au ridicat împotriva forței de invazie persane.
Singura rezistență de care s-a izbit Darius în înaintarea lui a venit din partea geților. Din păcate, Herodot nu dă nici un amănunt în privința locului sau a desfășurării acțiunii. Se poate presupune numai că împotrivirea cu armele a fost inițiată de o uniune de triburi getice. Având în vedere superioritatea covârșitoare a armatei persane, atacurile geto-dacilor vor fi îmbrăcat forma hărțuirii, executată de arcași călări. Faptul că Herodot a menționat acest episod s-a datorat, desigur, înainte de toate caracterului lui neobișnuit, singular în raport cu atitudinea neamurilor tracilor de sud - care "i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire" (Herodot, IV, 93) - dar nu este exclus ca atacurile geților să fi avut și o amploare deosebită căci, referindu-se la rezultat, istoricul grec atribuie o importanță demnă a fi subliniată biruinței repurtate de perși.
Acest episod constituie prima afirmare militară a locuitorilor spațiului carpato-danubiano-pontic într-o confruntare cu armata unei mari puteri expansioniste cum era, în epocă, Imperiul persan. Apreciind calitățile militare ale geților și tactica aplicată de ei în luptă, regele Darius s-a străduit apoi să determine o parte din ei să se alăture armatei persane în expediția desfășurată la nord de Dunăre.
Despre etapele următoare ale înaintării oștirii persane prin spațiul dintre fluviu și mare se cunosc puține detalii. Este de admis că alte rezistențe nu au mai fost întâlnite în cale, iar cetățile-colonii grecești se vor fi supus fără rezistență. Oastea sciților condusă de Idanthyrsos continua să rămână - judecând după aprecierile lui Herodot -, superioară celei persane în ceea ce privește mărimea efectivelor, în schimb, ea era inferioară adversarului din punctul de vedere al organizării și dotării cu material. În această situație, sciții au adoptat de la începutul campaniei singura tactică adecvată: evacuarea familiilor și a bunurilor din calea adversarului și hărțuirea acestuia, fără a angaja o bătălie decisivă care le-ar fi fost fatală. Prin această tactică, aplicată se pare și în alte împrejurări asemănătoare - scria Herodot - "este cu neputință să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, și nimănui nu-i stă în putere să dea de ei dacă ei înșiși nu vor să se arate. Căci sciții n-au nici cetăți, nici ziduri întărite ci toți își poartă casa cu ei și sunt arcași călări, trăind nu din arat, ci din creșterea vitelor și locuiesc în căruțe; cum să nu fie ei de nebiruit și cu neputință să te apropii de ei?" (Herodot, IV, 46).
Lipsa de provizii și privațiunile de tot felul l-au determinat pe Darius să ordone retragerea. Aceasta s-a efectuat pe un itinerar nu mult diferit de cel urmat în prima parte a războiului, armata persană fiind adeseori hărțuită de sciți.
Consecințele războiului din anul 514 î.e.n. au fost complexe. Pe de o parte, puterea scitică a rămas intactă și, deși nu s-a mai revărsat spre vest, s-a dovedit în continuare capabilă de periculoase incursiuni în zona litoralului vest-pontic, până în Peninsula Balcanică. Datorită rezistenței geto-dacilor, acțiunilor de împotrivire ale sciților și înfrângerilor înregistrate de perși în alte zone, trupele expediționare nu au reușit să-și stabilească autoritatea la nord de Dunăre. Mai mult, probabil și ca o consecință a zdruncinării prestigiului Imperiului persan, Darius a avut ulterior de înfruntat puternicele frământări, transformate într-o răscoală, ale cetăților grecești din Asia Mică.
CONFLICTUL DINTRE UNIUNEA GETO-ODRISĂ CU GRECII
Prefațată de războiul din 514 și de răscoala cetăților ioniene, seria marilor confruntări militare dintre Imperiul ahemenid și Elada - cunoscute sub denumirea de războaiele medice - a fost inaugurată de puternica expediție terestră și navală pusă sub comanda generalului Mardonios, ginerele regelui Darius I, care în anul 494 î.e.n. a fost dirijată de-a lungul litoralului tracic al Mării Egee împotriva polisurilor continentale. Desfășurate cu intermitență pe uscat și pe mare, până la 449 î.e.n., războaiele medice au fost jalonate de bătălii cu rezonanță în istoria lumii antice: Marathon (490 î.e.n.), Thermopyle și Salamina (480 î.e.n.), Plateea și Mycale (479 î.e.n.), gurile râului Eurymedon (467 î.e.n.), Salamina (449 î.e.n.). Nu se consumaseră încă ultimele bătălii cu perșii când vechile rivalități dintre polisurile continentale - trecute pe un plan secundar, dar nu dispărute în timpul războaielor medice - au degenerat într-un lanț nesfârșit de conflicte armate denumite îndeobște războiul peloponesiac.
Spațiul carpato-danubiano-pontic a fost implicat și el, episodic, în marile desfășurări istorice din secolul al V-lea î.e.n. Repetatele modificări survenite în raporturile de forțe dintre beligeranți, însoțite de schimbări notabile în configurația politică a Peninsulei Balcanice, au avut urmări directe asupra soartei geto-dacilor, îndeosebi a celor de la sud de Dunăre. Profitând de desfășurarea generală a războaielor medice, care a condus la slăbirea și ulterior la lichidarea prezenței persane de pe litoralul vestic al Pontului Euxin, odrisii au pus, după 480 î.e.n., bazele primului stat atestat documentar în lumea sud-tracă. Nucleul inițial al acestui stat a cuprins un teritoriu restrâns, limitat de văile cursurilor inferioare ale fluviilor Marița și Ergenes (Erghene), precum și de masivul Strangea spre nord-vest. Ulterior, sub regii Teres I (450-431 î.e.n.) și mai ales, Sitalkes (431-424 î.e.n.), regatul odris s-a extins considerabil, înglobând alte triburi trace și cuprinzând în hotarele lui o parte a teritoriului locuit de geto-daci între Balcani și Dunăre. Astfel, geții dintre Balcani și Dunăre au fost angajați în evenimente militare atât spre nord, cât și spre sud, unde regii traci, în special Sitalkes, s-au vădit preocupați să-și extindă continuu stăpânirea.
Un asemenea eveniment a avut loc în timpul domniei regelui Teres I. Concomitent cu extinderea stăpânirii odrise spre nord, în unele zone dintre Haemus și Istru, asupra teritoriului geto-dac se produsese și o înaintare a triburilor scitice conduse de Ariapeithes către gurile Dunării, astfel că fluviul devenise aici hotar între cele două puteri. Relațiile dintre acestea s-au menținut la început pașnice, întărite și prin căsătoria lui Ariapeithes cu fiica regelui odris. Dar după moartea lui Teres și a lui Ariapeithes raporturile scito-odrise au înregistrat o înrăutățire bruscă datorită amestecului reciproc în disputele dinastice în care erau antrenate deopotrivă păturile conducătoare respective. Scitul Octamasades, care reușise în acest timp să preia moștenirea lui Ariapeithes, și Sitalkes I, urmașul lui Teres la tronul odris, și-au concentrat ostile în zona Dunării maritime, în ultimul moment conflictul armat a fost totuși evitat iar relațiile de vecinătate pașnică s-au restabilit.
După ce s-a asigurat în prealabil de asentimentul Atenei și a primit promisiuni de sprijin, Sitalkes I a trecut la pregătirea unei campanii militare decisive împotriva statului macedonean rival, în zona principală de concentrare a oastei trace - situată, probabil, nu departe de confluența râurilor Hebros (Marița), Tonzos (Tungea) și Ardă - s-au adunat, potrivit relatării lui Tucidide, circa 150.000 de luptători. Dacă nucleul acestui uriaș corp de oaste îl formau triburile odrise și cele vecine înrudite cu ele, în schimb marea lui masă de luptători era compusă din contingente furnizate de alte neamuri trace, inclusiv unele din afara stăpânirii lui Sitalkes. Alături de acestea, la campanie au luat parte masiv și triburile geto-dace dintre Haemus și Istru, până la vărsarea fluviului în mare. Aproape toate triburile trace de nord și nord-est, împreună cu geto-dacii, au format partea dominantă a cavaleriei înarmate cu arcuri, care, în ansamblul oștirii odrise, reprezenta circa o treime, celelalte două treimi fiind alcătuite din pedestrași.
Parcurgând aproximativ itinerarul Pazargik - Dolna - Bania - Samokov - valea Strymonului (Struma) - masivul Kerkine (Ograjden) - Doberos (Dojran), armata comandată de Sitalkes I a pătruns în Macedonia și a înaintat relativ ușor până la est de Felia, capitala statului rival. Dar, nepregătită pentru a asedia așezările fortificate, resimțind acut lipsa de alimente și gerurile iernii, ea a trebuit să se retragă după o lună de la declanșarea campaniei. A fost un război cu rezultate nedecise, care nu a rezolvat nici unul din obiectivele vizate de regatul odris. Dimpotrivă, în interiorul acestuia s-au resimțit curând puternice tendințe separatiste.
După moartea lui Sitalkes I, survenită în împrejurări neclare cu prilejul unei expediții împotriva triballilor, soldate printr-o înfrângere de proporții, decăderea regatului odris nu a mai putut fi oprită; într-o fază ulterioară el s-a divizat în două și apoi în trei stătulețe cârmuite de "regi" rivali.
Sub cârmuirea lui Seuthes - din păcate, izvoarele antice nu precizează care anume, primul sau al doilea - geto-dacii sunt pomeniți pentru ultima oară ca aliați ai armatei odrise; ei au participat, ca oșteni plătiți, la luptele (de data aceasta încununate cu succes) duse în Chersonesul trac împotriva unor forțe ateniene. Din relatarea lui Polyainos rezultă că geto-dacii sud-dunăreni au avut un rol important în obținerea victoriei: "Pe când atenienii pustiau țărmul mării, prin părțile Chersonesului, Seuthes angaja două mii de geți ușor înarmați și le porunci în taină să năvălească - ca și cum ar fi dușmani - să pârjolească țara și să atace pe cei de la ziduri. Văzând atenienii aceste lucruri ei - judecând după cele întâmplate - îi crezură pe geți dușmanii tracilor; deci prinseră inimă și coborâră din corăbii și se apropiară de ziduri. Seuthes ieși dinlăuntrul zidurilor și-i întâmpină pe atenieni, deoarece geții urmau să se alăture trupelor sale. Când aceștia ajunseră în spatele atenienilor, îi atacară pe dușmani din spate; și luându-i dintr-o parte tracii, dintr-alta geții, îi nimiciră pe toți" (Polyainos, Stratagemata, VII, 38).
Rămas la nivelul unor contingente sporadice cu confruntările militare pustiitoare din Peninsula Balcanică în perioada războaielor medice și peloponesiace, spațiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut în secolul al V-lea î.e.n. o liniște relativă și din celelalte direcții - situație menținută, în linii generale, neschimbată până în cea de a doua jumătate a secolului următor, în aceste condiții societatea geto-dacă a înregistrat progrese atât pe plan economic, concretizate în înflorirea civilizației ei originale, cât și în dezvoltarea organizării ei politice.
CONFRUNTĂRILE GETO-DACILOR CU SCIȚII
Expediția macedoneană din anul 339 î.e.n., i-au surprins pe geto-daci angajați într-o acerbă rezistență împotriva vechiului lor adversar de la est - sciții. Judecând după materialele arheologice descoperite și mărturiile scrise, uniunile de triburi geto-dace ajunseseră să dispună de un potențial economic și militar suficient pentru a riposta adeseori cu succes repetatelor tentative scitice de înaintare spre vest și de implantare în vatra de locuire geto-dacă. Această realitate explică faptul că sciții, incapabili să înfrângă singuri împotrivirea geto-dacilor, au început să caute aliați la alte neamuri vecine. Astfel s-a ajuns, episodic, la unele înțelegeri între sciți și macedoneni, al căror scop era prinderea într-un "clește" de importanță strategică a teritoriilor geto-dace. Realizarea unor astfel de alianțe temporare a fost vizibil facilitată de faptul că puterea macedoneană tindea în vremea aceea să se extindă spre litoralul vest-pontic și spre gurile Dunării. Politica expansionistă a statului macedonean căpătase un impuls deosebit după ce la cârma lui venise în anul 359 î.e.n. un conducător remarcabil, regele Filip al II-lea.
Organismul militar în timpul lui Filip era format din infanterie și cavalerie, la care se adăugau trupe speciale de asediu (care executau diverse "lucrări genistice") și de "artilerie" (acestea mânuiau mașinile de asediu). Datorită faptului că pedestrașii macedoneni erau inferiori pe câmpul de luptă hopliților greci, falanga - în organizarea dată de Filip - a fost concepută exclusiv ca o masă compactă de izbire. Cu o armată superioară ca organizare, dotare și tactică tuturor oștirilor cunoscute până atunci, regatul macedonean a reușit să-și extindă autoritatea asupra statului odris, pe care formal nu l-a desființat, dar a instalat pe teritoriul lui garnizoane puternice și l-a subordonat din punct de vedere politic și economic. De aici, în mod firesc, Filip al II-lea a căutat să împingă frontiera regatului macedonean spre Dunăre, așa cum năzuise, la timpul său, și statul odris.
Dacă politica expansionistă a Macedoniei întâmpinase spre vest împotrivirea illyrilor, spre est și sud riposta polisurilor grecești și - în măsura în care le mai îngăduiau forțele - a stătulețelor ce succedaseră regatului odris, spre nord ea s-a lovit de rezistența geto-dacilor și a unor triburi trace libere, precum și de sciți care, de dincolo de Dunărea maritimă, interveneau intermitent dar primejdios, prin culoarul dintre fluviu și mare, în desfășurarea unor evenimente din Peninsula Balcanică.
Preocupat de problemele complicatelor relații cu lumea greacă și odrisă, Filip al II-lea nu se arătase la început îngrijorat de înaintarea spre sud a uniunii de triburi scitice conduse de Ateas. Singura rezistență întâmpinată de sciți a fost aceea a geto-dacilor. O asemenea rezistență este atestată în zona de nord a teritoriului dintre Dunăre și mare din partea "histrienilor", conduși de un rege (Histrianorum rex) al cărui nume nu s-a consemnat (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2) dar sub această denumire trebuie înțeles un conducător de triburi geto-dace din regiunea respectivă.
Tocmai conflictul sciților cu geto-dacii a fost punctul inițial al tensiunii survenite între Ateas și Filip al II-lea, urmată curând de expediția macedoneană din anul 339 î.e.n.. Pus la un moment dat în mare dificultate de către "histrieni", Ateas - bazându-se pe bunele relații avute cu Macedonia - a solicitat sprijinul lui Filip al II-lea, căruia i-a promis, potrivit relatării lui Trogus Pompeius, "să-l lase urmaș la domnie în Sciția" (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2). Filip i-a satisfăcut cu promptitudine rugămintea, dar, între timp, regele "histrienilor" a murit și Ateas, redresându-și situația, a trimis înapoi detașamentul macedonean, căruia nu i-a plătit "nici măcar cheltuielile drumului" (Trogus Pompeius, IX, 2, 5). Deoarece Ateas a refuzat să-și respecte promisiunile sau să achite despăgubirile cerute de Filip, acesta a întrerupt asediul Byzantionului - în care se afla angajat - și a pornit cu oștirea împotriva sciților, cărora le-a provocat o înfrângere zdrobitoare, însuși regele acestora căzând pe câmpul de luptă. Resturile uniunii triburilor scitice au fost aruncate peste Dunăre, de unde nu au mai făcut ulterior decât sporadice incursiuni la sud de fluviu, până spre sfârșitul secolului al III-lea sau începutul secolului al II-lea î.e.n..
CONFLICTUL DINTRE GETO-DACI ȘI ALEXANDRU CEL MARE
Formațiunile politice geto-dace, ca și alți vecini din Balcani, au sperat că după moartea lui Filip al II-lea primejdia macedoneană avea să se diminueze. Ele au adoptat o atitudine mai fermă împotriva amenințării macedonene și au strâns relațiile cu tracii, triballii și illyrii. În felul acesta se contura o alianță mai largă a geto-dacilor cu celelalte neamuri din Balcani împotriva expansiunii macedonene, alianță ce a devenit cu atât mai redutabilă cu cât sub Alexandru (335-323 î.e.n.), tânărul succesor al lui Filip al II-lea, statul macedonean înregistra și o puternică criză lăuntrică.
Această situație l-a determinat pe Alexandru ca în primăvara anului 335 î.e.n. să pornească în fruntea unui corp expediționar, care număra 30.000 de luptători, împotriva triballilor, illyrilor și geților de la nord de Haemus. Lăsând la stânga cetatea Philippi și masivul Orbelon (Ciandag), oastea macedoneană a trecut râul Nestos (Mesta) și a pătruns, după zece zile de marș, în Munții Balcani. Aici a avut loc o primă luptă cu tracii, care ocupaseră trecătoarea. Tactica adversarilor lui Alexandru a fost foarte ingenioasă. "Ei - relatează scriitorul roman de origine greacă Arrian - aduseră căruțe și, punându-le înaintea lor, le foloseau drept metereze, ca să se lupte de pe ele, dacă ar fi fost atacați, în același timp se gândeau să prăvălească căruțele asupra falangei macedonenilor din locul cel mai abrupt al muntelui. Ei își închipuiau că, cu cât vor întâlni și vor izbi căruțele o falangă mai compactă, cu atât o vor împrăștia mai bine prin violența ciocnirii" (Arrian, Anabasis, I, 1, 7). Replica tactică a regelui macedonean a fost la fel de ingenioasă: "Alexandru stătu la sfat cum să treacă muntele cât mai fără primejdii. După ce a hotărât că primejdia trebuie totuși înfruntată deoarece nu exista trecere prin altă parte, porunci hopliților ca, atunci când vor fi slobozite la vale căruțele [de către traci], cei cărora lățimea drumului le îngăduia să rupă rândurile să se risipească, ca să poată trece căruțele printre ei. Cei stânjeniți de strâmtoare, să se strângă și să se culce la pământ și să-și așeze scuturile unul lângă altul, cu toată grija, în așa fel încât căruțele care vor veni cu putere să treacă peste ele - după cum e firesc - fără a-i vătăma. Faptele se petrecură întocmai după cum poruncise și plănuise Alexandru" (Arrian, Anabasis, I, 1, 8-9). În lupta care a urmat, oastea macedoneană a respins adversarii, dar tentativa acestora de a destrăma falanga pentru a putea să o nimicească constituie o dovadă că triburile trace intuiseră exact în ce consta tăria formației inovate de Filip al II-lea și căutau soluții pentru a o anihila.
În continuare oastea macedoneană s-a îndreptat, prin munți, spre teritoriul locuit de tribalii. Informat din vreme, regele acestora, Syrmos, a ordonat evacuarea populației - femei și copii - spre malurile Istrului, unde a fost adăpostită într-unul din ostroavele marelui fluviu. După o tentativă de rezistență la râul Lyginos (probabil Roșită), luptătorii lui Syrmos s-au retras, la rândul lor, spre Dunăre.
Trei zile mai târziu a ajuns la fluviu și oastea macedoneană. Acolo ea era așteptată de "corăbii de război sosite de la Byzantion prin Pontul Euxin și pe fluviu" (Arrian, Anabasis, I, 3, 3). Aceste corăbii trebuie să fi servit fie la aprovizionarea oastei care acționa pe uscat sau la împrospătarea ei cu noi efective, fie pentru asigurarea trecerii acesteia peste fluviu - ceea ce ar implica existența unei intenții în acest sens încă de la pornirea expediției -, fie, în sfârșit, la intimidarea neamurilor geto-dace riverane.
Punctul de pe Dunăre unde s-a aflat ostrovul pe care se refugiaseră triballii ar putea fi localizat într-o zonă cuprinsă între gurile Jiului și Vedei (după unele opinii mai noi ar fi vorba de ostrovul Belene, situat în amonte de Zimnicea, jud. Teleorman). Alexandru a încercat să efectueze "o debarcare forțată" pe ostrov, trecând acolo arcași și hopliți cu navele pe care le avea la dispoziție. Dar, datorită rezistenței triballilor adăpostiți în ostrov, malurilor abrupte ale acestuia și curentului puternic care antrena navele în aval, tentativa a eșuat.
Aflând de apropierea oștirii lui Alexandru, geto-dacii au concentrat pe malul opus al Dunării o puternică oaste formată din peste 10.000 de pedestrași și circa 4.000 de călăreți, cu care "voiau să-l împiedice dacă ar fi încercat să treacă la dânșii" (Arrian, Anabasis, I, 3, 5). Judecând după mărimea efectivelor, această oaste nu putea să aparțină decât unei uniuni de triburi puternice, probabil aliată cu triballii lui Syrmos și venită în sprijinul lor. Modificându-și planul inițial, Alexandru Macedon a renunțat la ideea debarcării pe ostrov și a decis, în schimb, să pornească o acțiune pe malul stâng al fluviului, împotriva geto-dacilor. Cu corăbiile pe care le avea la dispoziție, cu monoxile adunate din zonă - "căci acestea, se aflau din belșug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alții pe fluviu [...]" (Arrian, Anabasis, I, 3, 6) - și cu mijloace improvizate (burdufuri umplute cu paie). Alexandru a trecut Dunărea în cursul nopții însoțit de circa 1.500 de călăreți și vreo 4.000 de pedestrași. Profitând de întuneric, macedonenii au înaintat prin holdele bogate urmând malul fluviului, astfel că au apărut "mai neobservați" (Arrian, Anabasis, I, 4, 1) în apropierea castei geto-dace. Realizarea surprinderii de către macedoneni a jucat un rol important în deznodământul confruntării care a avut loc, căci geto-dacii "rămăseseră uimiți de îndrăzneala cu care [oastea lui Alexandru] într-o singură noapte trecuse atât de ușor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere" (Arrian, Anabasis, I, 4, 3). Deși macedonenii au realizat surprinderea la forțarea fluviului, acest fapt nu a determinat dezorganizarea sau paralizarea rezistenței geto-dacilor și nu a fost de natură să-i facă pe localnici să renunțe la luptă.
Regele macedonean a adoptat un dispozitiv diferit de acela utilizat în confruntările anterioare cu tracii și triballii. Ținând seama de inferioritatea în efective a trupelor proprii și pentru a le proteja față de acțiunile de hărțuire ale adversarului, el a ordonat falangei, a cărei comandă a fost încredințată lui Nicanor, să adopte "o formație pătrată" (Arrian, Anabasis, I, 4, 2), spre a înfrunta atacurile geto-dacilor din orice parte ar fi venit. Cavaleria, sub comanda personală a regelui, a fost dispusă la aripa stângă a falangei, cu misiunea principală de a fi introdusă în luptă în momentul decisiv pentru a ataca în flancul și spatele oastei geto-dace și totodată, pentru a contracara o eventuală tentativă de încercuire efectuată de aceasta.
Geto-dacii au primit, inițial, lupta în câmp deschis cu cavaleria adversă, dar sosirea falangei i-a obligat să se retragă spre o așezare fortificată ce se afla "la o depărtare de o parasangă de Istru" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4), adică la aproximativ 5.500 m. Retragerea s-a efectuat în ordine, fiind acoperită de elemente de siguranță. Constatând că falanga macedoneană, urmărindu-i de-a lungul fluviului, înainta în grabă - "ca nu cumva pedestrașii să fie încercuiți de geții care stăteau la pândă" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4) -, oastea geto-dacă a părăsit fortificația fără luptă; femeile și copiii au fost urcați pe cai și transportați departe de linia Dunării, "prin locuri singuratice" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4). Motivele acestei retrageri sunt arătate clar de izvorul antic: "orașul nu era bine întărit" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4), iar localnicii, apreciind realist situația, preferaseră să se pună la adăpost în altă parte, fără a se mai lăsa supuși unui asediu neavantajos.
Eroica apărare a geto-dacilor în dramatica încleștare cu oastea lui Alexandru Macedon a produs o puternică impresie în lumea antică și a fost consemnată în jurnalul generalului macedonean Ptolemaios, participant la evenimente, printre momentele memorabile ale epocii. Marea înfruntare de pe linia Dunării din anul 335 î.e.n. a dus la spulberarea planurilor macedonene de penetrație în adâncimea spațiului geto-dacic. Pe de altă parte ea a probat o dată mai mult că arta militară a geto-dacilor se maturizase, îngăduind strămoșilor noștri să aplice, într-o confruntare militară de mare anvergură și cu un adversar experimentat, forme și procedee de luptă ingenioase în funcție de situațiile intervenite pe câmpul de bătălie. Tactica aplicată de luptătorii geto-daci - întinderea de capcane, hărțuirea adversarului, evacuarea populației neluptătoare și a avutului, retragerea luptătorilor în locuri dinainte stabilite etc. - a etalat unele din trăsăturile esențiale ale artei militare a autohtonilor, care vor deveni tradiționale la români.
Localizarea așezării fortificate părăsite de geto-daci rămâne incertă. Numeroși specialiști înclină să o identifice cu Zimnicea, unde s-a descoperit o așezare cu întărituri slabe databile în perioada când a avut loc confruntarea dintre geto-daci și macedoneni, dar aceasta este situată nu la 5.500 m depărtare, ci chiar lângă fluviu. Ceea ce rămâne sigur este faptul că așezarea constituia fie centrul uniunii tribale care l-a înfruntat pe Alexandru Macedon, fie, mai probabil, una dintre fortificațiile importante ale acesteia.
După ce a prădat bunurile pe care geto-dacii nu reușiseră să le transporte cu ei și a distrus așezarea "până la temelie" (Arrian, Anabasis, I, 4, 5), oastea macedoneană a retrecut fluviul, instalându-se pentru câtva timp în tabără. Aici a primit Alexandru solii de pace și supunere din partea triballilor învinși, a triburilor trace și illyre din zonele învecinate și a celților stabiliți, în secolul al IV-lea î.e.n., în văile Savei și Dravei.
Expediția militară condusă de Alexandru s-a încheiat cu rezultatele scontate de macedoneni: temerara uniune de triburi condusă de Syrmos, care dăduse atât de lucru regilor odrisi și apoi lui Filip al II-lea, fusese înfrântă; tracii până atunci liberi și geto-dacii dintre Haemus și Istru au devenit, vrând-nevrând, supuși sau "prieteni" ai regatului macedonean. Ca urmare, frontiera nordică a regatului macedonean a fost asigurată în perioada războaielor de cucerire declanșate nu peste multă vreme de către Alexandru cel Mare în Asia. Episodului rezistenței opuse de geto-daci invaziei macedonene în 335 î.e.n. i se cuvine subliniată importanța deosebită în evoluția istorică din spațiul carpato-danubiano-pontic. El reliefează stadiul înalt care caracteriza societatea geto-dacă, ajunsă la nivelul închegărilor unor formațiuni politice, capabile să se opună unor invadatori puternici pentru a-și apăra ființa de sine stătătoare. Existența unor așezări fortificate și a unei oștiri care a fost în măsură să se înfrunte cu falanga macedoneană, modalitățile originale de purtare a războiului sunt probe concludente ale sincronismului dezvoltării istorice pe aceste meleaguri cu stadiul de civilizație care caracteriza în acea epocă sudul Europei.
|
CONFLICTUL GETO-DACILOR CU ZOPYRION
În primăvara anului 334 î.e.n. armata macedoneană condusă de Alexandru a trecut Hellespontul într-o mare aventură asiatică. Ca locțiitor al lui Alexandru în Macedonia a rămas Antipatros - unul dintre cei mai capabili generali din generația ce se formase încă sub Filip al II-lea. Antipatros a reușit să mențină stabilitatea politică internă și ordinea pe teritoriile balcanice înglobate statului macedonean, deși nu a fost scutit de o serie de răzvrătiri ale populațiilor supuse sau chiar de acțiuni de frondă ale unor strategi. Din perioada respectivă s-au păstrat puține relatări referitoare la evenimentele militare petrecute între Haemus și Istros, iar acestea privesc spațiul înglobat în strategia numită Tracia, care cuprindea teritoriile odrise și, în general, zona litoralului vest-pontic. Un asemenea eveniment s-a petrecut între anii 335-332/331 î.e.n., când ambițiosul strateg al provinciei, Memnon, a încercat să desprindă Tracia de regatul macedonean. El s-a bizuit atât pe armata pe care o comanda, cât și pe neamurile băștinașe supuse.
Planuri la fel de ambițioase a nutrit și urmașul lui Memnon, Zopyrion (denumit de izvoarele latine praepositus Thraciae sau praefectus Ponti) (Trogus, Pompeius, XII, 2, 16; Curtius Rufus, X, 1, 43) care a inițiat o expediție militară dincolo de Dunăre, în spațiul nord-pontic. Referitor la mobilurile acestei expediții, Trogus Pompeius notează laconic că "Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e rușinos să stea degeaba și să nu întreprindă el ceva" (Trogus Pompeius, XII, 2, 16). Vor fi existat, totuși, alte rațiuni, mai puternice, pentru organizarea expediției. Acestea nu au putut consta decât în tentativa de a extinde dominația macedoneană asupra ținuturilor nord-pontice, căci, preluând moștenirea ahemenidă, Alexandru cel Mare nu putea să nu vadă ceea ce înțelesese la timpul său Darius I: avantajele transformării Pontului Euxin într-un "lac" înglobat imperiului său. Că era vorba de stăpânirea litoralului nord-pontic pare să probeze și faptul că expediția, deși apreciată de autorii antici ca îndreptată împotriva geților sau sciților, s-a concentrat în prima ei fază asupra coloniilor grecești de dincolo de Istru.
Oastea condusă de Zopyrion, cu efective între 20.000 și 30.000 de luptători, a trecut Dunărea pe navele concentrate în acest scop (probabil la vadul tradițional de la Isaccea) și a înaintat paralel cu litoralul maritim până la gura fluviului Hypanis (Bug), unde a asediat Olbia (Parutino). Cei din cetate au opus o dârză rezistență, iar conducătorii lor, pentru a mări numărul luptătorilor și capacitatea de apărare a orașului, au adoptat o serie de măsuri speciale: "în vremea asediului lui Zopyrion - menționează scriitorul roman Macrobius - borysteniții au eliberat sclavii, au dat drept de cetățenie străinilor, au iertat datoriile și au putut să țină piept dușmanului" (Macrobius, Saturnalia, 1, 11, 32).
Eșecul asediului l-a determinat pe Zopyrion să ia hotărârea de retragere. Itinerarul oastei macedonene a străbătut o regiune intens locuită de geto-daci. În momentul când oastea macedoneană invadatoare a ajuns la Dunăre, ea a fost atacată de aceștia (Quintus Curtius Rufus, Historia Alexandri Magni Macedonis, X, 1, 43), răvășită și nimicită, în cursul acestei lupte însuși Zopyrion și-a pierdut viața. Succesul geto-dacilor - datorat în mare parte realizării surprinderii - a constituit un moment important în apărarea și consolidarea puterii lor pe linia Dunării.
Noua confruntare cu macedonenii a demonstrat încă o dată că geto-dacii au fost în măsură să "radă de pe fața pământului" (Orosius, Historiarum Adversus Paganos, VII, 3, 18, 1) - cum spune izvorul antic - o oaste invadatoare numeroasă și experimentată așa cum era aceea comandată de Zopyrion. Cu toate că izvoarele antice nu permit o reconstituire în detaliu a înfruntării cu Zopyrion, având în vedere formele și procedeele tradiționale de luptă ale geto-dacilor are temei presupunerea că și în acest caz rol determinant în obținerea victoriei au avut: folosirea judicioasă a terenului, utilizarea acțiunilor de hărțuire și demoralizare a adversarului, alegerea momentului și locului potrivite pentru declanșarea bătăliei decisive.
Știrea despre dezastrul expediției comandate de Zopyrion s-a răspândit repede în lumea tracă și a populațiilor din împrejurimile ei, contribuind la resuscitarea stării de spirit antimacedonene; în ținuturile odrise aceasta s-a dezvoltat până la izbucnirea unei răscoale violente în a cărei dirijare un rol important a avut regele Seuthes al III-lea. Situația instabilă din provincia Tracia, survenită aproape concomitent cu o periculoasă acțiune militară contra macedonenilor întreprinsă de spartani sub conducerea regelui Agis al III-lea - și ea greu înfrântă de Antipatros - a slăbit capacitatea Macedoniei de penetrație și de consolidare în zonele periferice anexate anterior. La nord, stăpânirea macedoneană nu s-a exercitat se pare efectiv decât până la munții Haemus, iar dincolo de aceștia pe o fâșie mai mult sau mai puțin întinsă a litoralului vest-pontic.
CONFLICTUL DINTRE DROMICHAITES ȘI LYSIMACH
Politica macedoneană de dominație asupra zonelor dunărene - determinată atât de importanța strategică a marelui fluviu, cât și de bogățiile teritoriului geto-dacic limitrof - a cunoscut în deceniile următoare perioade de flux și reflux, care s-au succedat în funcție de desfășurarea ansamblului evenimentelor petrecute în Peninsula Balcanică și, pe plan mai larg, în imperiul fondat de Alexandru cel Mare. Dar, conform izvoarelor narative, se poate aprecia că o relansare de anvergură a politicii ofensive macedonene către nord nu s-a mai petrecut după dispariția lui Zopyrion până în pragul secolului al III-lea. În prima etapă campaniile întreprinse de Alexandru în Asia au consumat masiv energiile statului macedonean.
În luptele dintre diadohi un rol important a avut Lysimah, fostul strateg devenit rege al Traciei elenistice. General capabil și ambițios, care încă în timpul vieții lui Alexandru cel Mare se distinsese prin fapte de arme deosebite, Lysimah s-a angajat energic în competiția pentru supremație în imperiu, îndeosebi cu Antigonos și Demetrios, pentru stăpânirea Ioniei și Asiei Mici, apoi cu Cassandru pentru tronul Macedoniei.
Sub conducerea lui Lysimah teritoriul geto-dacic dintre Dunăre și mare, până la gurile fluviului, s-a aflat înglobat în aria Traciei. Stăpânirea lui s-a dovedit extrem de apăsătoare, atât în domeniul economic, cât și politic. Ea a generat numeroase frământări ale populației autohtone și coloniilor grecești. Către anul 313 î.e.n. este atestată documentar prezența unor garnizoane macedonene în coloniile grecești vest-pontice, semn indubitabil al încordării la care se ajunsese.
În aceste condiții s-a produs, în anul 313 î.e.n., o răscoală generală în estul balcanic la care au participat geții, tracii și efective din coloniile grecești vest-pontice, acestea fiind încurajate și de promisiunile de sprijin pe care le primiseră din partea lui Antigonos, rivalul lui Lysimah. Semnalul revoltei a fost dat de cei din Callatis; a fost alungată garnizoana macedoneană și cetatea și-a proclamat independența, în fața adversarului comun, cetățile vest-pontice care au urmat exemplul Callatisului, reunindu-și forțele, și-au asigurat ajutorul geților, sciților și tracilor. Momentul este înfățișat limpede de către Diodor din Sicilia: "în vremea aceea, callatienii, care locuiesc părțile din stingă Pontului, au alungat o garnizoană a lui Lysimah - pe care o aveau de la el - și au dobândit neatârnarea. Eliberând în același fel cetatea istrienilor și celelalte cetăți vecine, încheiară între dânșii o alianță, ca să se războiască laolaltă împotriva stăpânitorului [macedonean]. Mai dobândiră și prietenia neamurilor vecine, ale tracilor și ale sciților, încât toți aceștia - legați prin alianța lor - să însemne ceva și să fie în stare să se împotrivească unor oști numeroase" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2).
Amploarea răscoalei l-a obligat pe Lysimah să suspende acțiunile în care se găsea angajat în sudul Traciei și să pornească împotriva forțelor aliate din nord. După ce a trecut munții Haemus, oastea aflată sub comanda lui s-a îndreptat mai întâi spre cetatea Odessos - a cărei garnizoană participase la răscoală - unde și-a așezat tabăra, pregătindu-se pentru asediu; cei aflați în oraș s-au predat însă fără luptă, Lysimah redevenind "stăpânul cetății prin bună înțelegere" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2). La fel au procedat de teama represaliilor cei din Histria și, probabil, din alte colonii. Numai în Callatis s-a continuat rezistența, în ajutorul cetății au venit - relatează Diodor din Sicilia - aliații lor, "potrivit înțelegerii" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2). Lysimah a făcut, cu acest prilej, dovada unor evidente calități militare. El a atacat mai întâi prin surprindere oastea traco-getă și a învins-o. Apoi, într-o luptă în câmp deschis, a înfrânt oastea sciților, provocându-i mari pierderi; resturile acesteia au fost urmărite "dincolo de hotarele țării lor" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2). În faza următoare a derulării evenimentelor Lysimah și-a putut concentra întregul potențial împotriva Callatisului. Tenacitatea cu care callatienii, rămași practic singuri, și-au apărat cetatea s-a dovedit până la urmă salvatoare căci, în vara anului 312 î.e.n., împotriva lui Lysimah au fost trimise, în sfârșit, forțele promise de Antigonos. O parte a acestora, sub comanda lui Pausanias, s-a îndreptat pe uscat spre coastele Asiei Mici, de unde a trecut ulterior în Tracia; aici i s-au alăturat și odrisii conduși de Seuthes. Cealaltă parte, transportată cu flota pusă sub comanda generalului Lycon, a pătruns în apele Pontului, îndreptându-se spre Callatis.
În împrejurările date, situația lui Lysimah devenise gravă. El risca să fie zdrobit la Callatis, dacă forțele adverse aveau să facă acolo joncțiunea, sau să aibă de înfruntat o răscoală generală în sudul Traciei, încurajată de prezența trupelor lui Antigonos. Iată de ce, apreciind că problema Callatisului trecuse pe un plan secundar, el a lăsat pentru continuarea asediului doar trupele strict necesare, iar cu majoritatea forțelor devenite disponibile a acționat împotriva odrisilor și a corpului expediționar comandat de Pausanias. Bătălia principală s-a dat în trecătorile din partea de sud a munților Haemus, pe care le ocupase oastea odrisă. A fost o înfruntare îndârjită singeroasă, de lungă durată, în care atât macedonenii, cât și tracii, au avut pierderi mari. Diodor din Sicilia relatează, succint, că Lysimah "luă cu asalt defileurile și îl ucise pe Pausania" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 10).
Asedierea Callatisului a continuat, probabil, până în anul 311, când diadohii - sleiți de numeroasele războaie purtate până atunci - au convenit asupra unei "păci generale". Dar aceasta a fost peste câțiva ani încălcată, iar Callatisul a suferit, așa cum se poate deduce din textul antic destul de laconic un al doilea asediu (cel mai probabil în 310/309 î.e.n.).
În deceniul următor Lysimah, a reușit să anexeze o mare parte din Asia ionică, stăpânită până atunci de Antigonos, care a pierit în bătălia de la Ipsos (301 î.e.n.) și a dispus de răgazul necesar pentru a relua acțiunile de consolidare a autorității lui în ținuturile dintre Istru și mare. O nouă intervenție militară dirijată spre nord, de data aceasta împotriva geto-dacilor, a fost determinată, cu certitudine, nu atât de dorința regelui Traciei de a-i pedepsi pe băștinași pentru sprijinul acordat, cu un deceniu în urmă, coloniilor grecești răsculate, cât de faptul că între timp, profitând de diminuarea presiunii macedonene, geto-dacii din zonele situate la stânga Dunării își extinseseră stăpânirea peste fluviu, tinzând să-și alipească teritoriile locuite de populația de aceeași etnie și să-și instituie controlul asupra cetăților grecești de pe litoralul pontic, în orice caz, amenințarea geto-dacilor trebuie să fi fost foarte puternică de vreme ce Lysimah a socotit că se impunea o expediție de amploare spre a-și consolida stăpânirea asupra ținutului dintre fluviu și mare, inclusiv a litoralului. De data aceasta Lysimah a avut ca adversar puternica entitate statală de la nord de Dunăre condusă de Dromichaites, figură proeminentă a geto-dacilor, în care scriitorii antici au văzut un conducător chibzuit, iscusit și brav, la care rațiunea și înțelepciunea se împleteau cu omenia. Este foarte probabil că tot această formațiune statală intervenise, la timpul său, în conflictul dintre cetățile grecești și macedoneni, poate sub conducerea aceluiași Dromichaites, căci, așa cum a demonstrat desfășurarea conflictului, geto-dacii care l-au înfruntat pe Lysimah s-au dovedit buni cunoscători ai modului de acțiune a macedonenilor.
Datele arheologice vin în sprijinul aprecierilor potrivit cărora în lumea geto-dacică avea loc, în perioada respectivă, un proces de reunire a triburilor și uniunilor de triburi în formațiuni statale mai puternice, care datorită potențialului economic și demografic pe care îl cumulau puteau să acționeze eficace împotriva agresorilor străini. Asemenea formațiuni statale sunt atestate de izvoare cu prilejul unor evenimente importante cum au fost războaiele de apărare împotriva oștilor macedonene conduse de Alexandru cel Mare, Zopyrion și Lysimah în zonele sudice ale teritoriilor de locuire geto-dace dar, cu siguranță, la același nivel de dezvoltare social-politică și militară se ajunsese și în celelalte zone, în special în teritoriile intracarpatice, în cele dintre Carpații Rasăriteni și Nistru etc. Fiecare dintre formațiunile statale respective a barat printr-o tenace rezistență căile principale de expansiune dinspre sud, est și vest ale forțelor care încercau să pătrundă în vatra ancestrală de locuire geto-dacică.
Exercitându-și autoritatea asupra unor arii mult mai întinse decât acelea cuprinse în perimetrele triburilor și uniunilor de triburi, având la dispoziție oștiri nu numai mai numeroase dar și mai bine organizate și înzestrate, dispunând de un număr relativ mare centre de puternic fortificate, conducătorii formațiunilor statale geto-dace din acea perioadă - cărora izvoarele antice le atribuie, pe bună dreptate, titlul de regi - au fost în măsură să introducă elemente novatoare de ordin strategic și tactic în purtarea războaielor de apărare, îmbogățind astfel arta militară a înaintașilor. Toate acestea și-au pus vizibil amprenta și asupra modului de gândire și de acțiune al marelui rege Dromichaites care prin viziunea lui politică și prin capacitatea militară s-a ridicat la nivelul celor mai iscusiți comandanți de oști din epocă.
Prima luptă între geto-daci și macedoneni s-a dat la scurt timp după bătălia de la Ipsos, după unele izvoare în anul 300 sau 299 î.e.n., Lysimah "avu de înfruntat niște bărbați foarte pricepuți în războaie și care îl întreceau cu mult prin numărul lor" (Pausanias, I, 9, 7). Biruința geto-dacilor a fost deplină: "El însuși [Lysimah] ajunse într-o primejdie cât se poate de mare și scăpă cu fuga. Fiul său, Agatocles, care-l sprijinea atunci în luptă pentru prima oară, fu luat prizonier de către geți" (Pausanias, I, 9, 7). Înfrânt și în alte lupte, date în anii următori, Lysimah a fost nevoit să încheie, prin anul 297 î.e.n., pacea cu Dromichaites. În schimbul eliberării lui Agatocles, geto-dacii au obținut restituirea teritoriului de peste fluviu, ocupat anterior de macedoneni.
Lysimah a încheiat această pace dezavantajoasă pentru el constrâns și de alte evenimente, anume disputele declanșate, încă din 298 î.e.n., pentru stăpânirea Macedoniei. Dar, pentru a doua oară, în anul 292 î.e.n., Lysimah a hotărât să pornească un război de proporții împotriva formațiunii statale geto-dacice a lui Dromichaites, ale cărei întărire și spor de autoritate le considera ca fiind în detrimentul său. Pentru a-și putea concentra forțele principale împotriva geto-dacilor Lysimah a realizat, în prealabil, o dezangajare de pe teatrul de acțiuni militare din Macedonia, încheind pace cu cel mai tenace rival din acel timp, generalul macedonean Demetrios Poliorcetes. Oastea cu care Lysimah s-a îndreptat împotriva adversarilor nord-dunăreni a fost mult mai numeroasă decât cea de care dispusese în anul 300/299 î.e.n. Efectivele ei, apreciate de Polyainos la 100.000 de oameni, i-au impresionat pe contemporani.
Împotriva acestui inamic periculos regele Dromichaites a aplicat cu deplin succes strategia "pământului pârjolit" a cărei esență consta în organizarea unei apărări tenace pe aliniamente succesive, adversarul fiind continuu hărțuit, lovit prin surprindere, în special la punctele obligate de trecere și împiedicat să se aprovizioneze. Astfel se face că deși după ce a pătruns în teritoriul getic oastea lui Lysimah a reușit să cucerească o serie de așezări, inclusiv câteva fortificate, a fost pusă nu peste multă vreme într-o grea situație. Căci peste tot, ea a găsit pământul pustiit, iar Dromichaites și-a păstrat forțele intacte, retrăgându-se - după obișnuitele acțiuni de hărțuire - fără să angajeze o bătălie hotărâtoare. Oboseala, foamea și setea au început să facă ravagii în rândurile macedonenilor. Diodor din Sicilia scrie limpede în această privință: "Armata lui Lysimah era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiau pe rege să scape cum va putea și să-și mute gândul că oastea lui l-ar putea salva. Lysimah le răspunse însă că nu era drept să-și părăsească ostașii și prietenii, sigurându-și lui o scăpare rușinoasă" (Diodor din Sicilia, XXI, 12, 1). În momentul în care capacitatea combativă a armatei lui Lysimah se diminuase, oștenii conduși de Dromichaites au atacat-o decisiv și au capturat-o în întregime. Evenimentul - mai ales datorită împrejurărilor insolite în care se petrecuse - a produs o vie impresie asupra unor autori antici. Plutarh a consemnat următorul moment, evocat și de alți autori pentru valoarea lui simbolică: "învins în Tracia de către Dromichaites și silit să se predea împreună cu toată oștirea din pricina setei, după ce bău apă și ajunse sclav, Lysimah spuse: O zeilor, pentru cât de mică desfătare m-am făcut rob, din rege ce eram!" (Plutarh, Basileon apofthegmata kai strategon: Lysimachos).
Astfel, în timp ce "tactica scitică" s-a practicat e spații vaste, slab locuite și lipsite îndeobște de centre economice, de către neamuri nomade, crescătoare de vite, cărora le era ușor să se retragă continuu cu avutul lor mobil din calea adversarilor până când aceștia, sleiți de forțe și înfometați, piereau sau luau calea întoarcerii, tactica "pământului pârjolit" s-a aplicat la noi de către o populație sedentară și pe un spațiu nu numai redus, ci și relativ dens populat dintotdeauna. În primul caz, pustiul exista de la natură și vastitatea lui juca rolul esențial în înfrângerea adversarilor, împotrivirea cu arma în mină rămânând episodică; în cel de-al doilea, "pustiul" trebuia creat artificial, prin evacuări sau distrugeri de bunuri, implicând mereu un sacrificiu premeditat și conștient, iar distanțele mici făceau ca efortul militar să constituie un factor de bază, cu efect decisiv în obținerea victoriei pe câmpul de luptă. Strămoșii noștri nu provocau distrugeri pe suprafețe mari, cum s-ar putea imagina, ci în limitele strictului necesar, pe itinerarele urmate de inamic, în așa fel încât acesta, oriunde și oricât ar fi mers, întâlnea mereu în cale "pustiul". Această tactică tradițională, originală și ingenioasă a "parafatului pârjolit" aplicată și cu acest prilej de geto-daci este descrisă cu lux de amănunte de Herodot. Este de reținut și constatarea că procedeul "pârjolirii" a avut la strămoșii noștri, în diverse situații, nu numai o valoare tactică, ci și una strategică. Acesta e cazul și în confruntarea dintre Dromichaites și Lysimah, în cadrul căreia folosirea de către geto-daci a practicii "pământului pârjolit" a avut un rol precumpănitor în atingerea țelului războiului - înfrângerea armatei invadatoare.
Dacă în timpul războiului Dromichaites și-a demonstrat calitățile proprii unui mare comandant de oști, după victorie el s-a dovedit un om politic și diplomat de excepție, învinșii, inclusiv regele Lysimah, au fost duși în cetatea Helis (nelocalizată până acum), unde au fost bine tratați și ospătați, iar soarta lor supusă spre dezbatere adunării poporului, organismul de decizie în entitatea statală condusă de Dromichaites. Episodul este înfățișat de Diodor din Sicilia, care zăbovește asupra concepției lui Dromichaites despre bazele păcii - o concepție ce depășea vizibil moravurile și etica epocii: "Ajungând oștirea lui Lysimah în puterea tracilor, aceștia se strânseră la un loc - alergând în număr mare - și strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci - spuneau ei - poporul, care luase parte la primejdiile [războiului], trebuie să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie tratați cei prinși. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui și-i lămuri pe oșteni că este bine să-l cruțe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lysimah - spunea el -, alți regi au să-i ia domnia și se prea poate ca regii aceștia să fie mult mai de temut decât înaintașul lor. Dar cruțându-l pe Lysimah, acesta - cum se și cuvine - are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viața. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpânirea tracilor, ei le vor dobândi înapoi fără nici o primejdie" (Diodor din Sicilia, XXI, 12, 3). În cadrul ospățului la care Lysimah și cei din anturajul lui au fost tratați cu mâncăruri alese, din vase scumpe, în timp ce geții au luat demonstrativ un prânz modest, Dromichaites l-a întrebat pe regele macedonean: "de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor și o domnie plină de străluciri [...]? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ți duci oștenii pe niște meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?" (Diodor din Sicilia, XXI, 12, 6). Prin acest dialog autorii antici au vrut să sublinieze valoarea etic-umană a pildei, iar faptul că prizonierii luați de oștenii lui Dromichaites nu au fost uciși, nici rău tratați, nici transformați în sclavi sau vânduți ca atare, nici eliberați pentru despăgubiri exorbitante - așa cum considerau normal să procedeze învingătorii de alte seminții -, ci puși în libertate din rațiuni politice superioare, evidenția voința geto-dacilor de a conviețui în pace și înțelegere cu vecinii, în schimbul eliberării, Lysimah a acceptat să restituie geto-dacilor teritoriile ocupate în dreapta Dunării, inclusiv așezările întărite, și s-a angajat să se abțină pe viitor de la acte agresive împotriva lor. Pacea a fost întărită printr-o căsătorie contractată între Dromichaites și fiica lui Lysimah.
După războiul din anul 292 î.e.n. nu se mai cunosc alte conflicte militare între entitățile statale geto-dace de la nord de Dunăre și statul elenistic condus de Lysimah. De altfel, acesta a reintrat imediat după prizonieratul getic în disputele pentru stăpânirea Macedoniei.
CONFLICTELE GETO-DACILOR CU CELȚII
Cea mai amplă invazie petrecută în spațiul carpato-danubiano-pontic în secolele III-II î.e.n. a fost fără îndoială aceea a triburilor celtice. Din ținuturile lor inițiale de locuire - cursurile superioare ale Rinului și Dunării - acestea s-au extins în toate direcțiile începând din secolul al VI-lea î.e.n. și până la începutul secolului al III-lea î.e.n., când expansiunea lor a atins punctul culminant. Triburile și uniunile de triburi celtice au reușit să invadeze un teritoriu imens, din insulele britanice până în Asia Mică.
Pătrunderea celților în spațiul carpato-danubiano-pontic a avut loc pe mai multe direcții, simultan sau consecutiv și cu intensități diferite. Astfel, grupuri importante venite dinspre centrul Europei au invadat în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. zonele de câmpie dintre Tisa și Carpatii Apuseni, scurgându-se apoi prin văile Mureșului și Someșului în spațiul intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile. Este posibil ca celtii pătrunși aici să fi aparținut puternicului grup tribal al anarților, așa cum rezultă din unele texte antice mai târzii. Alte grupuri au înaintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică. În momentul invaziei lor pe teritoriile geto-dace amintite mai sus celții se aflau la apogeul democrației militare. Buni agricultori, crescători de vite și meșteșugari - cultura La Tene celtică a influențat, în unele cazuri puternic, zone întinse pe continentul european -, ei erau, totodată, excelenți luptători. Armamentul lor, făcut îndeobște din fier, era foarte variat și caracteristic acestei populații războinice.
În prima fază invaziile celților aveau un caracter extrem de distrugător. Deși adeseori erau inferiori din punct de vedere numeric populațiilor băștinașe, ei reușeau să le înfrângă prin atacuri fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri și devastări ce aveau și un puternic impact psihologic asupra adversarilor potențiali. "Ei - scrie Trogus Pompeius referitor la celți, pe care îi numește însă galii - sunt un neam de oameni aspri, îndrăzneți și războinici, care au trecut peste culmile nepătrunse ale Alpilor și prin locuri inaccesibile din pricina frigului [... ] însuși numele de galii inspira atâta groază încât chiar regii care nu erau atacați de ei le cumpărau pacea, din proprie inițiativă, cu un preț foarte mare" (Trogus Pompeius, XXIV, 4, 4-7). Dar, într-o fază ulterioară, atunci când se fixau mai îndelung pe anumite teritorii, celții începeau să dezvolte relații mai pașnice cu autohtonii, cărora le impuneau plata unui tribut și, firește, alte obligații de ordin economic și politic.
O desfășurare asemănătoare au avut invaziile celților și în teritoriile geto-dace. Violența pătrunderii lor este atestată arheologic, pe de o parte, de distrugerea așezărilor în care populația locală li s-a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de luptători celți descoperite până acum, ceea ce demonstrează că relațiile cu geto-dacii nu au avut în nici un caz un caracter pașnic. Mai frecvent în inventarul mormintelor apar vârfurile de lance, săbiile și cuțitele de luptă, nu lipsesc, însă, nici coifurile, zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă, pumnalele etc..
Din luptele purtate de geto-daci împotriva celților se cunosc câteva detalii despre una singură, pe care o amintește lapidar Trogus Pompeius: "Brennus, conducătorul galiilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cincisprezece mii de pedestrași și trei mii de călăreți, au pus pe fugă trupele geților și ale triballilor și, amenințând Macedonia, au trimis soli la rege [Antigonos Gonatas], ca să-i ofere pacea pe bani și totodată să spioneze tabăra regelui" (Trogus Pompeius, XXV, 1, 2-3). Rezistența geto-dacilor trebuie să fi avut însă un caracter general, desfășurându-se în toate zonele de penetrație celtică și având ca principal rezultat limitarea ariei de întindere a dominației acestora. Astfel, în zona sud-vestică asupra căreia celții au exercitat o dublă presiune, dinspre nord, de pe culoarul Mureșului, și dinspre sud-vest, uniunile de triburi geto-dace s-au dovedit suficient de puternice pentru a-și apăra vatra de locuire; o enclavă celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou și în câteva puncte izolate de pătrundere a scordiscilor. Destul de slabă a fost prezența celților și pe teritoriul de la vest de Olt, unde o parte din vestigiile acestei populații sunt datorate, cu certitudine, nu unei locuiri efective, ci schimburilor economice întreținute ulterior. Chiar în interiorul arcului carpatic, unde șocul invaziei s-a resimțit mai violent, dominația celților nu s-a putut institui efectiv decât în zone de podiș și câmpie, precum și într-o singură depresiune, cea bistrițeană. Restul teritonului intracarpatic, cuprinzând regiunile muntoase și deluroase în întregime, părți din podiș și câmpie, depresiunile (cu excepția amintită), a fost menținut ferm de băștinași; triburile și uniunile de triburi geto-dace și-au păstrat aici fortificațiile din perioada anterioară și au construit noi și puternice cetăți către linia de contact cu zonele ocupate de celți.
Mai târziu, când între geto-daci și celți s-au dezvoltat relații de schimb, conflictele pierzându-și din intensitate, în anumite cazuri s-a ajuns chiar la înțelegeri militare temporare spre a face față unor adversari comuni mai puternici. Astfel s-au petrecut, la un moment dat, lucrurile spre zonele illyre, unde geto-dacii s-au angajat alături de scordisci în acțiuni militare împotriva romanilor. Se cunoaște în acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment interesant din ultimul deceniu al secolului al II-lea î.e.n., când scordiscii aliați cu dacii au înfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, în anul 109 î.e.n. : "Fiind strâmtorat de către scordisci și daci, care erau mai mulți la număr, generalul Minucius Rufus l-a trimis înainte pe fratele său, și în același timp câțiva călăreți cu trâmbițași, și i-a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neașteptate din direcția opusă și să ordone ca trâmbițașii să sune din trâmbițe. Deoarece răsunau culmile munților, s-a răspândit între dușmani impresia că au de-a face cu o mulțime imensă: îngroziți de aceasta, au luat-o la fugă" (Frontinus, Stratagemata, II, 4, 3).
Pe măsură ce au acumulat forțe, triburile și uniunile de triburi geto-dace din zonele înconjurătoare spațiului supus autorității celților au început să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice în scopul eliberării teritoriilor care le aparținuseră. Spre sfârșitul secolului al II-lea î.e.n. se constată că enclavele celtice dispuse în teritoriul de locuire geto-dacă intracarpatic au dispărut - fie lichidate prin violență, fie asimilate de populația autohtonă, în schimb, dominația celtă s-a prelungit în zonele dace mai îndepărtate de la vest și nord-vest, precum și la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor, etc., efectuau dese incursiuni și în alte ținuturi. Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.e.n., când unificarea politică a geto-dacilor sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potențial militar superior celui deținut de adversari.
PREZENȚA MILITARĂ GETO-DACĂ ÎN DOBROGEA
Concomitent cu invaziile celte, spațiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut în secolele IV-II î.e.n. și o recrudescență a invaziilor dinspre est și nord-est, datorită, pe de o parte, presiunilor scitice târzii, iar pe de altă parte, înaintării treptate a bastarnilor și, ulterior, extinderii autorității Regatului Bosporan asupra litoralului vest-pontic. Spre sfârșitul secolului al III-lea și în cea mai mare parte a secolului al II-lea î.e.n. prezența unei enclave scitice este atestată în zona cuprinsă între Callatis și Odessos (Varna). Se cunosc, din emisiuni monetare, numele unor "regi" sciți care au viețuit în această zonă, ca Ailios, Sariakes, Kanites, Akrosas, Tanusa, Charaspes. Cetățile grecești au fost nevoite să-și cumpere liniștea, ca de obicei, plătind primejdiosului lor vecin un tribut (phoros), dar nu au lipsit nici momentele de încordare și confruntări armate.
Intervenția geto-dacilor în viața cetăților grecești, în raporturile dintre acestea și în conflictele pe care ele le-au avut cu alți adversari - de exemplu, cu tracii - a fost destul de puternică. Mai întâi, pentru că teritoriul dintre Dunăre și mare a continuat să fie dens locuit de geto-daci, care, organizați în entități social-politice durabile, au rămas stăpâni pe teritoriile lor în pofida repetatelor invazii străine. Apoi pentru că, aspirând firesc să mențină unitatea cu locuitorii de aceeași etnie sud-dunăreni și să controleze, în consecință, litoralul maritim pe care se aflau implantate polisurile grecești, geto-dacii ce locuiau pe partea stingă a fluviului și-au intensificat presiunile, continuând astfel tendințele evidente încă din epoca lui Dromichaites.
Tocmai această realitate se reflectă într-o inscripție datând de la mijlocul secolului al III-lea î.e.n., care amintește de "o ambasadă" trimisă de Histria la Zalmodegikos, căpetenia unei formațiuni statale geto-dace din nordul sau nord-vestul teritoriului dintre fluviu și mare. Solii histrieni au tratat cu Zalmodegikos problema repatrierii unui număr de 60 de ostatici. Rezultă limpede că în schimbul unui phoros și al altor obligații asumate de histrieni, aceștia obținuseră garantarea exploatării principalelor surse de venituri - pescuitul în apele fluviului și practicarea agriculturii pe ogoarele din teritoriul ce aparținea orașului.
La sfârșitul secolului al III-lea - începutul secolului al II-lea î.e.n. un rege geto-dac din stânga Dunării (poate din Câmpia Română) - Rhemaxos - controla statornic polisurile grecești, asumându-și în fapt rolul de protector al lor. Sprijinul militar acordat de el s-a dovedit în unele împrejurări decisiv pentru salvarea cetăților grecești de amenințările unor adversari mai puternici. Astfel, la un moment dat Histria și Bizone (Cavarna) - ca și alte polisuri de pe litoralul Pontului Euxin locuit de geto-daci - au avut mult de suferit de pe urma unei oști trace venite dinspre sud, sub conducerea lui Zoltes, care întreprindea repetate incursiuni pe teritoriul lor. Până la urmă, locuitorii din Histria s-au decis să reziste cu armele, alegându-l pe Agathocles fiul lui Antiphilos comandant cu depline puteri al teritoriului. În fruntea unui detașament de "oșteni voluntari dintre cetățenii și barbarii adăpostiți în cetate", acesta "a păzit ogoarele și turmele și grânele" până la sosirea ajutorului solicitat, între timp, lui Rhemaxos. Inițial regele geto-dac a pus la dispoziția Histriei 100 de călăreți; dar, "când tracii au căzut în număr mare asupra străjerilor din Histria, iar aceștia - de frică - au fugit pe celălalt mal, lăsând teritoriul (cetății) fără pază", fiul regelui Rhemaxos, solicitat insistent de greci, a sporit efectivul călăreților geto-daci la 600. Detașamentul geto-dac a înfrânt corpul de oaste tracă și a redat liniștea cetății Histria.
CONFLICTELE DINTRE GETO-DACI ȘI BASTARNI
În lupta împotriva invadatorilor străini s-au afirmat pe plan militar în decursul secolelor III-II î.e.n. și formațiunile politice geto-dace de la est de lanțul Carpaților. Continuând acțiunile de rezistență ce durau de secole împotriva sciților, ele au fost nevoite la un moment dat să facă față unui neam migrator cu care până atunci nu avuseseră confruntări armate. Este vorba de bastarni, care pornind din părțile Vistulei, s-au năpustit spre sud, ajungând în secolele II-I să ocupe cu forța porțiuni din bazinul superior al Siretului, podișul central al Moldovei și zona cuprinsă între Prut și Nistrul mijlociu. Bastarnii se aflau pe o treaptă de dezvoltare inferioară aceleia pe care o atinseseră geto-dacii. Plutarh îi înfățișează drept "oameni care nu știau să lucreze pământul, nu știau să navigheze și nu se pricepeau să ducă viață de păstori, preocupându-se doar de un singur lucru și de un singur meșteșug: lupta necontenită și biruirea celor ce-i înfruntă" (Plutarh, Aemilius Paulus, 12). Tacitus, completând aceste informații, arată că ei "construiesc și case, poartă și scuturi, le place să meargă pe jos și se mișcă repede" (Tacitus, Germania, 46, 2) - trăsături comune, după părerea lui, tuturor neamurilor germanice. La lupte participau atât pedestrași, cât și călăreți; primii "se țineau în goană pe lângă cai, și în toiul luptei încălecau pe caii liberi ai călăreților căzuți".
Geto-dacii s-au opus cu tenacitate bastarnilor. Centre principale ale rezistenței lor au devenit cetățile care, ridicate anterior în fața sciților - cum erau cele de la Cotnari, Moșna, Știricești, Arsura, Fedești, Buhalnița, Brăhășești etc. (între Carpați și Prut) și Butuceni, Mateuți, Saharna, Vâhvatinți (între Prut și Nistru) -, își vădeau și în noile condiții, deosebita utilitate. Până la urmă o parte din cetăți au fost ocupate și distruse de bastarni, altele au fost părăsite de geto-daci după ce adversarii lor reușiseră să preia controlul zonelor înconjurătoare.
Izvoarele literare ajunse până la noi au consemnat o singură confruntare militară între geto-daci și bastarni. Cu prilejul uneia din incursiunile lor, bastarnii au pătruns pe teritoriul locuit de uniunea de triburi geto-dace condusă de regele Oroles, situată în sud-estul spațiului intracarpatic și probabil, în partea de sud a ținutului dintre munți și Siret. Prima confruntare militară s-a soldat cu o înfrângere a autohtonilor, mai mult rușinoasă decât dureroasă: "în vremea regelui Oroles - scrie Trogus Pompeius - [geto-dacii] se luptară fără succes împotriva bastarnilor și de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliți, din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor și să facă soțiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obișnuiau să le facă lor" (Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16). Pedeapsa "a fost înlăturată numai după ce prin vitejia lor au șters rușinea pe care și-au atras-o în războiul de mai înainte" (Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16). Mai presus de anecdoticul episod, rămâne faptul sigur că rezistența opusă de luptătorii geto-daci conduși de Oroles, poate și de alții rămași necunoscuți, a stăvilit invazia bastarnilor spre teritoriile din interiorul arcului carpatic, unde arheologic nu se constată decât slabe și efemere urme lăsate de această populație (de exemplu, la Morești, jud. Mureș), probabil cu prilejul unor pătrunderi de felul aceleia pe care o relatează Trogus Pompeius.
Pe lângă asemenea momente de conflict, raporturile dintre geto-daci și bastarni au cunoscut și perioade de pace materializate, printre altele, de schimburile economice și culturale reciproce. Unele incursiuni ale bastarnilor au antrenat chiar contingente geto-dace până la sud de Dunăre, unde prezența lor este destul de des constatată. Astfel, regele Macedoniei, Filip al V-lea (220-179 î.e.n.), angajat într-o politică foarte complicată împotriva romanilor, tracilor și altor neamuri din jur, s-a decis în ultimii ani ai domniei să recurgă la ajutorul bastarnilor. Inițial aceștia ar fi urmat să distrugă puterea dardanilor - vecini primejdioși ai Macedoniei -, apoi să devasteze Italia. Solia lui Filip, condusă de un abil diplomat, Antigonus, a reușit să-l convingă ușor pe regele bastarn Clondicus, atât prin răsplata promisă, cât și prin perspectiva unor prăzi bogate. Ca urmare, în anul 179 î.e.n. o puternică oaste bastarnă formată din luptători pedeștri și călăreți, în rândurile căreia se aflau și geto-daci, a trecut Dunărea - probabil pe la Durostorum - și a înaintat prin teritoriul locuit de traci, care fuseseră convinși de macedoneni să-i asigure aprovizionarea. Dar, în apropiere de Amphipolis, bastarnilor le-a parvenit știrea că regele Filip murise pe neașteptate. Totodată, tracii, care încercau să profite de acest eveniment, au început să opună rezistență bastarnilor și, părăsindu-și așezările din zona prin care aceștia treceau, s-au refugiat pe muntele Donuca (identificat cu actualul Rila). Bastarnii i-au atacat, însă au avut neșansa ca tocmai în acel moment să se dezlănțuie o furtună neobișnuită, care, cum arată Titus Livius (XL, 58, 4-6), a produs numeroase victime și o mare debandadă în rândurile lor, sporite și de intervenția armată a tracilor. După dispute serioase, o parte a bastarnilor a renunțat la luptă și s-a reîntors, împreună cu geto-dacii, prin teritoriile învecinate Apolloniei Pontice și Messembriei, la nord de Istru, iar altă parte - izvorul antic o evaluează la aproximativ 30.000 - s-a decis, totuși, să-și continue înaintarea către Dardania, unde a rămas până în iarna 175/174 î.e.n., când, în urma unui conflict violent cu dardanii, a fost silită, la rândul ei, să revină la nord de fluviu.
Nu peste multă vreme, Perseu (179-168 î.e.n.) - fiul și succesorul lui Filip al V-lea - a făcut, din motive identice cu ale tatălui său, un nou apel la bastarni. În primăvara anului 168 î.e.n., sub conducerea aceluiași Clondicus, oastea bastarnilor și geto-dacilor, formată de data aceasta din 10.000 de călăreți și 10.000 de pedestrași, a trecut la sud de Dunăre. Conform înțelegerii, Perseu urma să plătească imediat câte 10 galbeni de fiecare călăreț, câte 5 galbeni de fiecare pedestraș și 1.000 de galbeni șefului lor. Pertractările regelui macedonean în privința efectuării plății i-au determinat până la urmă pe bastarni și aliații lor să-l părăsească și să se retragă la nord de fluviu, nu însă înainte de a fi devastat teritoriile trace prin care au trecut. Atacată în același an de către romani, Macedonia nu a dispus de forțele necesare pentru a-și salva independența, iar Perseu însuși și-a pierdut tronul.
Deși vor mai fi existat, neconsemnate de izvoare, astfel de acțiuni purtate în comun de bastarni și autohtoni, cercetările arheologice pun în lumină realitatea că geto-dacii nu s-au împăcat niciodată cu prezența acestei populații înapoiate și turbulente, într-o primă fază ei au reușit să oprească expansiunea bastarnilor atât spre sud, aproximativ pe linia Piatra Neamț - Roman - Crasna (jud. Vaslui) - Tiraspol (Rep. Moldova), cât și spre vest, pe Carpați, unde au construit o nouă serie de cetăți puternice, așa cum procedaseră atunci când interveniseră pentru zăgăzuirea primejdiei sciților. Într-o fază ulterioară, mai exact în epoca lui Burebista, geto-dacii au pornit lupta decisivă pentru eliberarea teritoriilor pe care se implantase populația bastarnă.
CONFLICTUL DINTRE GETO-DACI ȘI HYBRIDA
Cât de apăsător era - sau putea fi - acest control o dovedește peste un deceniu răscoala antiromană a cetăților grecești de pe litoralul vestic al Pontului, care nu mai puteau suporta abuzurile fostului coleg de consulat al lui Cicero în anul complotului lui Catilina, 63 î.e.n., Caius Antonius Hybrida, guvernatorul Macedoniei. Acesta a venit cu trupe asupra lor cu intenția de a ocupa întregul ținut dintre Dunăre și Marea Neagră (62 î.e.n.), dar în primăvara următoare a suferit, undeva "în preajma cetății histrionilor" (Dio Cassius), o gravă înfrângere din partea geto-dacilor, grecilor și bastarnilor. Ca urmare a acestei înfruntări, orașele grecești își redobândesc independența. Steagurile capturate de la romani au ajuns în cetatea daco-getică Genucla (Cassius Dio, LI, 26).
BIBLIOGRAFIE:
1. CRIȘAN Ioan Horațiu - BUREBISTA ȘI EPOCA SA
2. BERINDE Aurel - GENEZA ROMANITĂȚII RĂSĂRITENE
3. MATEI C. Horia - ISTORIA ROMÂNIEI ÎN DATE
4. *** - ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN
