| RĂZBOAIELE DACILOR - BUREBISTA |
CONFLICTELE LUI BUREBISTA CU BOII ȘI TAURISCII
După ce a reușit să unifice triburile daco-getice, după ce le-a impus, prin diplomație și acțiuni armate, Burebista a început marile sale războaie de stabilire a granițelor statului dac și de asigurare a acestora. Daco-geții și, prin ei, Burebista, vor ajunge stăpânii unui vast teritoriu ce se întindea de la Marus (March), râu ce separă Slovacia de Moravia, până la Olbia și din Carpații nordici până la Balcani, supunând cea mai mare parte a populațiilor vecine. Care a fost succesiunea exactă a acestor războaie este greu de precizat. Un lucru este neîndoielnic și anume că, perioada de pacificare și de unificare a triburilor dacogetice a durat mult. Ea a consumat mai bine de jumătate din domnia lui Burebista. Abia după ce va deveni o mare putere, o forță de temut, va reține atenția istoricilor vremii. Începând cu momentul în care neamul daco-get, unit, a devenit o forță, avându-l în frunte pe genialul său conducător, el n-a mai putut trece neobservat. Cele spuse ne sint explicit redate de Strabon care îi începe relatarea despre Burebista doar cu momentul în care acesta ajunsese să reprezinte un pericol pentru romani, într-o vreme contemporană lui "lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geților" (SCIV, 7, 1-2). Tot marele geograf din Amaseia relatează cu uimire cum Burebista doar în câțiva ani, a făurit o mare stăpânire și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine".
Singurul izvor literar, cu privire la acțiunile militare întreprinse de Burebista în vest și sud-vest, este "Geographia" lui Strabon. În afară de pasajul reprodus mai sus, la aceste evenimente geograful antic se mai referă încă de două ori pe parcursul operei sale. Astfel, când ajunge să descrie ținuturile situate de-a lungul Dunării el spune: "o parte din teritoniul amintit, dacii l-au prefăcut într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe boii și pe taurisci - seminții celtice de sub stăpânirea lui Critasiros". În alt pasaj același autor vorbește despre așezarea și faptele celților printre care pomenește și de boii. Pe aceștia, Strabon îi descrie ca pe unul dintre cele mai numeroase neamuri celtice, care, odinioară, printr-un atac neașteptat împreună cu insubrii și senonii, au ocupat Roma. Evenimentul s-a petrecut, aproximativ, în anul 390 î.e.n. Mai târziu romanii i-au alungat pe boii. "Strămutându-se în regiunea de lângă Istru, ei locuiau acum amestecați cu tauriscii, războindu-se cu dacii, până când aceștia din urmă le-au șters neamul de pe fața pământului. Teritoriul lor, care făcea parte din Iliria, a rămas un loc de pășunat pentru turmele neamurilor vecine".
Fără a exclude și posibilitatea ca Burebista, înainte de a se fi năpustit asupra boiilor și tauriscilor, să fi întreprins o expediție spre sud, împotriva scordiscilor, pentru a-i împiedica pe aceștia să vină în ajutorul lui Critasiros, mai plauzibil pare a fi însă ca Burebista să nu fi întreprins acțiuni în sud, să-i înfrunte pe romani să pustiască un neam celtic atâta timp cât în flancul imediat îi avea pe boii și taurisci. Aceștia i-ar fi putut bloca întoarcerea. Și apoi, împreună cu scordiscii în sprijinul cărora ar fi putut alerga, ar fi prins armatele lui Burebista într-o încercuire, cel puțin pe două mari fronturi. Unul în față, reprezentat de romani, și al doilea, în spate, format de coaliția a cel puțin trei seminții celtice. De aceea, se poate socoti că prima mare acțiune războinică a lui Burebista a fost cea îndreptată împotriva lui Critasiros.
Dintre evenimentele petrecute pe timpul domniei lui Burebista, puține sunt acelea care pot fi precizate în timp cu destulă certitudine. Unul dintre acestea îl reprezintă cucerirea orașelor grecești de pe țărmul de vest al Pontului. Pentru el stau mărturie textul lui Dion Chrysostomos și câteva inscripții găsite în orașele supuse de marele rege. Pe baza izvoarelor amintite s-a putut preciza că etapa de cucerire a cetăților grecești s-a desfășurat între anii 55-48 î.e.n.. De asemenea se știe că Burebista a fost ucis în anul 44 î.e.n. Având aceste două date precizate, se pune problema timpului ocupat de războaiele purtate în vest, împotriva celților, dacă ele au avut loc înaintea acelor care l-au purtat pe Burebista până în îndepărtata Olbie.
Cel mai probabil că, acțiunile din vest le preced pe cele estice și au avut loc în jurul anului 60 î.e.n.. Cum este firesc, în lipsa unor documente sigure, se consideră evenimentele anterioare celora care l-au purtat pe Burebista până în orașul borystheniților. Relatările lui Strabon pot fi completate cu textul lui Caesar. Acesta este în măsură să precizeze când s-au desfășurat războaiele lui Burebista cu boiii aliați cu tauriscii. Vorbind despre hotărârea helveților de a-i părăsi țara, foarte probabil din cauza presiunii triburilor germane, Caesar povestește cum aceștia i-au convins să facă același lucru și pe vecinii lor "în sfârșit, se aliază și primesc la ei pe boii, un popor de dincolo de Rin, care trecuseră în Noricum și asediaseră Noreea" (Julius Caesar, De Bello Gallico, I,5,4). Evenimentul relatat de Caesar s-a petrecut în 59-58 î.e.n. Deci, războiul lui Burebista cu boiii a trebuit să aibă loc anterior acestei date, sigur nu cu prea mult înainte, pentru că la 59-58 î.e.n., îi vedem pe boii abia ajunși și acceptați în teritoriul Elveției de azi (C.Jullian, Histoire de la Gaule, p.145, nota 5). Pentru a parcurge drumul de la Dunărea mijlocie până în Elveția, chiar cu episoade războinice nu le trebuia un timp prea îndelungat. Socotim că un an este chiar suficient. M.Macrea arată că după înlăturarea supremației boiilor, în urma înfrângerii lor definitive de către Burebista, eraviscii din Pannonia vor începe să bată monedă proprie cu legenda Ravis(ci) sau Iravisci, pe când, înainte de anul 60 î.e.n., întrebuințau monede emise de boii. Aceasta înseamnă, fără îndoială, că după înfrângerea boiilor supremația în Pannonia a revenit eraviscilor. Se poate susține fără teama de a greși prea mult că războiul dintre Burebista și Critasiros a avut loc în anul 60 î.e.n.
Argumentele care ar putea coborî data războiului cu două decenii se bazează pe temeiuri de ordin numismatic. Monedele boiilor (R.Paulsen, Die Munzpragung der Boier) au o arie de răspândire ce cuprinde Slovacia de vest, o parte a Austriei de jos, la răsărit de Alpi, apoi Burgenlandul și o parte a regiunilor învecinate din Ungaria de azi. Ele au o perioadă scurtă de emisiune care începe pe la anul 60 î.e.n. și se încheie, după anul 44 î.e.n. Înainte de 35 î.e.n. cum ar fi un tezaur de monede găsit în Austria de sud în a cărui componență, pe lângă 38 de monede de argint ale boiilor, s-a găsit și una romană emisă în anul 43 î.e.n. Faptul este real, cu mențiunea că, între datele de emisiune și cele de circulație a unei monede nu este o legătură obligatorie. Monedele boiilor, mai ales fiind din metal nobil, aur și argint, au putut circula încă multă vreme după emiterea lor și tezaurizate mai târziu. Alt argument ar fi detașamentul de 300 de călăreți trimiți lui Caesar, la anul 48 î.e.n., în lupta cu Pompeius, ceea ce ar însemna că tauriscii n-au fost încă nimiciți și implicit, nici boiii. Deci, în anul 48 î.e.n., n-ar fi avut încă loc ciocnirile acestora cu Burebista. Dar tauriscii nu au fost nimiciți total ci vor emigra în Elveția unde se vor lupta cu boii. Ei vor continua să existe și își vor păstra supremația în Noricum până la cucerirea romană. Astfel, Burebista i-a șters pe boii de pe suprafața pământului dunărean, am putea spune.
Operațiile războiului s-au desfășurat undeva în regiunea Dunării mijlocii, așa cum reiese clar din relatările lui Strabon, până înspre ținuturile tauriscilor alpini. Drumul spre vest al armatei lui Burebista ar putea fi urmărit pe baza tezaurelor monetare celtice. Ele se înșiruie de-a lungul Dunării de la cotul fluviului (mai sus de Budapesta), până la Viena. Se poate presupune că Burebista nu a trecut Dunărea ci a urmărit boii și tauriscii doar pe malul stâng al fluviuIui. Materialele dacice, printre care și ceramica de uz comun în cadrul căreia un loc important îl ocupă ceașca dacică, au fost descoperite în dreapta Dunării, la Budapesta, la Eisenstadt și până în Silezia, dar care nu sunt în măsură să dovedească extinderea operațiilor militare ale lui Burebista în aceste teritorii, ci dovedesc prezența efectivă de mai lungă durată a populației dacice, deoarece, spațiul pe care s-au desfășurat luptele era locuit, pe lângă celți, și de seminții dacice. În această privință, Strabon spune: "Dacii pretind că acest ținut ar fi fost al lor, cu toate că este despărțit de ei [celți] prin râul Parisos" (Strabon, Geographia, VII, 5, 2). Situație dovedită prin descoperirile arheologice. Această localizare prin învecinare cu triburile germanice, poate fi susținută și de Getica lui lordanes în care se poate citi: "După sfatul acestuia [al lui Deceneu] goții [geții] au început să pustiască pământurile germanilor pe care acum le stâpânesc francii" (Iordanes, Getica, 67). Nu este exclus ca și acest text să se refere tot la războaiele cu boii și tauriscii. Un ultim argument se află pe teritoriul actual al Bratislavei, unde Burebista va pune să se zidească o cetate de piatră. Acesta fiind hotarul de locuire efectivă ale dacilor.
CONFLICTUL LUI BUREBISTA CU SCORDISCII
Ca și pentru războiul cu Critasiros și în relatarea războaielor purtate de Burebista la sudul Dunării referiri se găsesc doar în textul lui Strabon. Din acesta (VII, 3, 11), se deduce că Burebista după ce a înălțat pe daco-geți, ca rezultat al înțeleptei sale politici interne, a supus cea mai mare parte a populațiilor vecine, reușind să alcătuiască o mare stăpânire, ajungând să fie temut și de romani. Căci trecând cu îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia - până în Macedonia și Iliria - a pustiit pe celții care erau amestecați cu tracii și cu ilirii. Fragmentul reprodus propune două direcții de atac ale lui Burebista în sudul Dunării. Una dintre acestea trecea prin Tracia ca să ajungă în Macedonia, provincie romană de multă vreme constituită (168 î.e.n.). Cea de a doua direcție presupune trecerea prin teritoriile dardanilor de neam ilir și a celților scordisci. Printre tracii ce trăiau amestecați cu celții trebuie să fi existat și daco-geți, fapt indicat de descoperirile arheologice făcute pe teritoriul de azi al Iugoslaviei. Populația autohtonă din întregul spațiu cuprins între Dunăre și Marea Adriatică era constituită din iliri, în teritoriile lor infiltrându-se celții și alte seminții.
Care dintre cele două direcții va fi fost aleasă mai întâi de Burebista și mai cu seamă de câte ori va fi întreprins el asemenea incursiuni, încălcând teritorii supravegheate de romani ori chiar granițele republicii romane, izvoarele nu o precizează.
Strabon spune că sub conducerea lui Burebista "pe cei dintâi i-au nimicit dacii [pe boii și pe taurisci], pe câtă vreme cu aceștia din urmă [scordiscii] adeseori ei au făcut alianță" (Strabon, Geographia, VII, 5, 2). Alianța daco-geților cu scordiscii trebuie să fi avut drept mobil incursiunile de jaf în sudul Peninsulei Balcanice. Izvoarele literare atestă asemenea incursiuni încă din secolul al II-lea î.e.n. Îndreptate spre hotarele Macedoniei. Acestea erau mereu încălcate de coaliții în care, alături de scordisci, îi întâlnim printre alte popoare pe daci. Este foarte probabil ca măcar la unele incursiuni în Macedonia întreprinse de scordisci și daci ce au avut loc în prima jumatate a secolului I î.e.n. cum a fost, de pildă, cea din anul 74 î.e.n. să fi luat parte și Burebista. El nu este menționat pentru că nu devenise încă o mare forță, ci se găsea abia la începutul domniei când avea de pus capăt luptelor interne dintre semințiile daco-getice, pe care le va unifica. Îndată însă ce Burebista va reuși să unească sub sceptrul său toate semințiile daco-getice și va deveni, în acest fel, o mare forță, el nu va mai fi obligat să recurgă la alianțe pentru a ataca hotarele Romei, pentru a întreprinde incursiuni de jaf în Macedonia. Chiar dacă asemenea alianțe cu scordiscii au existat, după cum ne relatează Strabon, ele trebuie să-l fi nemulțumit pe regele daco-geților și de aceea, a întreprins acțiuni de pedepsire a scordiscilor. Motivul discordiei trebuie să-l fi constituit împărțirea prăzilor capturate din teritoriile parcurse. Dacă o vreme supremația, ce se materializa, desigur, în "partea leului" la împărțirea prăzii, a aparținut scordiscilor, acum nu mai putea fi vorba de așa ceva. Iată, unul dintre posibilele motive care l-au determinat pe Burebista să pornească război împotriva scordiscilor. Rezultatul acestei ciocniri se află tot la Strabon care relatează cum celții, care erau amestecați cu tracii și cu ilirii, au fost, pustiit. Pustiirea a însemnat o serioasă înfrângere a acestora. Scordiscii au fost văzuți în fruntea atâtor coaliții ori singuri atacând hotarele Macedoniei. Începând de la 141 î.e.n., nu de puține ori, scordiscii reușiseră să prade posesiunile romane până la țărmurile Marii Adriatice și să traverseze Macedonia până în Epir. Înfrânți de Burebista, ei vor înceta să mai joace un rol politic important, în continuare izvoarele nu-i mai pomenesc. Afirmația lui Strabon trebuie înțeleasă în sensul unei pustiiri a puterii politice și nu etnice. După luptele cu Burebista, scordiscii își vor continua viețuirea în jurul Belgradului de azi (Singidunum) pe toata durata secolului I î.e.n. și chiar mai târziu. Teritoriile lor nu au fost ocupate de Burebista. Ca și în cazul precedent descoperirile de materiale dacice de pe teritoriul Iugoslaviei de azi nu sunt urme lăsate de oastea lui Burebista. Ele atestă locuirea efectivă a dacogeților în aceste teritorii, iar unele dintre ele demonstrează legături de natură economică între aceste spații și Dacia.
CUCERIREA CETĂȚILOR PONTICE DE CĂTRE BUREBISTA
Din decretul orașului Dionysopolis în cinstea lui Acornion se deduce, că Burebista "în timpul din urmă" a ajuns stăpânul "ținuturilor de dincolo și de dincoace de Dunăre". Acest lucru înseamnă că la anul 48 î.e.n., când dionysopolitanii îl cinsteau pe ilustrul lor concetățean, Burebista își extinsese deja stăpânirea pe ambele maluri ale Dunării și că acțiunea de supunere a bogatelor colonii grecești de pe malul de apus al Pontului Euxin era încheiată. El devenise deja "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia".
Tot pe baza aceluiași decret se poate presupune stăpânirea unui alt rege get și el puternic, la care Acornion a mers în solie, trimis fund de locuitorii din Dionysopolis, pentru a obține bunăvoință. Se poate presupune o dată relativ târzie, sigur posterioară războaielor din regiunea Dunării mijlocii, pentru acțiunile întreprinse de Burebista în regiunea inferioară a Dunării și implicit, la sudul Dunării. Toate datele duc la concluzia că în anul 72 î.e.n., când armatele romane au întreprins o acțiune militară în frunte cu M.Terentius Varro Lucullus, Burebista să nu fi fost încă stăpânul ținuturilor din sudul Dunării. Evenimentul amintit era o acțiune adiacentă, de diversiune, în cadrul celui de al treilea război pe care îl purtau, pe atunci, romanii cu Mithridates al VI-lea Eupator, regele Pontului și al Bosporului. În lupta lui cu romanii, Mithridates reușise să atragă de partea sa cetățile grecești de pe țărmul de apus al Mării Negre. Pe unele dintre acestea, proconsulul Macedoniei, M.Terentius Varro Lucullus, le va smulge din alianța cu Mithridates și le va impune un tratat de alianță cu Roma.
În diversiunea din cadrul celui de al treilea război cu Mithridates, proconsulul Macedoniei a înfrânt rezistența bessilor și a moesilor și a supus și prădat rând pe rând orașele grecești din Pontul Stâng, de la Apollonia până la gurile Dunării. Este puțin probabil ca Burebista să se fi găsit în fruntea geților care i-au opus rezistență în dreapta Dunării lui M.Terentius Varro Lucullus. Burebista stăpânea în acest timp doar peste tribul din care făcea parte și teritoriul acestuia era cu siguranță la nordul marelui fluviu.
Alianța impusă coloniilor grecești de pe litoralul vestic al Mării Negre de către Varro Lucullus nu va fi de lungă durată. Ei îi va pune capăt o coaliție greco-bastarno-getă ce va învinge armatele lui C.Antonius Hybrida, proconsul al Macedoniei între anii 62-60 î.e.n. Nenumăratele abuzuri au stârnit nemulțumire și au provocat revolta cetătilor grecești din Pont. Împotriva acestora, C.Antonius Hybrida a întreprins o acțiune militară de pedepsire. Inscripția în cinstea lui Acornion îl arată petrecându-și iarna lui 62 î.e.n. la Dionysopolis pentru ca în primavară să intre în acțiune. El este învins sub zidurile Histriei și alungat din Dobrogea. Pentru nenumăratele lui abuzuri și ticăloșii, C.Antonius Hybrida va fi judecat de senatul din Roma și osândit la exil, cu toată apărarea înflăcărată a lui Cicero, fostul său coleg de consulat în anul 63 î.e.n..
Despre înfrângerea lui C.Antonius Hybrida stă mărturie Titus Livius: "Proconsulul C.Antonius a întreprins în Tracia o acțiune lipsită de succes" (Titus Livius, Periochae, CIII) și povestirea mai amplă pe care ne-o dă Dio Cassius. Acesta spune: "Cât a guvernat Macedonia, acesta [C.Antonius] a pricinuit multe necazuri atât celor care se aflau sub ascultarea lui, cât și aliaților. Dar a trebuit și el, la rându-i, să îndure multe. După ce pustii pământurile dardanilor și ale vecinilor acestora, nu mai cuteză să li se împotrivească când l-a atacat, și fugi de acolo, împreună cu cavaleria se retrase ca și cum ar fi avut altceva de întreprins. Dardanii au învăluit atunci infanteria lui, i-au alungat cu forța din țara lor și i-au smuls prada. Întrucât cu aliații din Moesia se purtase la fel, suferi o înfrângere, lângă cetatea istrienilor din partea bastarnilor din Sciția, veniți în ajutorul acestora, și că a trebuit să fugă"(Dio Cassius, Historiae Romanae, XXXVIII, 10, 1-3). Tot Dio Cassius relatează cum M.Licinius Crassus mult mai târziu, în anul 28 î.e.n., fiind chemat în ajutor de regele get Rholes "prieten și aliat al poporului roman" aflat în luptă cu un alt rege get din centrul Dobrogei, pe nume Dapyx, îl va urmări și învinge pe acesta din urmă. După pieirea lui Dapyx, [Crassus] a pornit apoi împotriva Genuclei, cea mai puternică întăritură a statului lui Zyraxes [rege get din nordul Dobrogei], căci auzise că se aflau acolo steagurile luate de bastarni de la Caius Antonius, lângă cetatea istrienilor.
Pe baza pasajului reprodus mai înainte și care se referă la o perioadă mult mai târzie (28 î.e.n.), V.Pârvan a presupus însă participarea geților la lupta histrioților, ajutați de bastarni, din anul 61 î.e.n. Împotriva armatelor romane comandate de C.Antonius Hybrida. Și mergând mai departe, marele nostru învățat, se întreba dacă nu cumva încă de pe atunci Burebista însuși să se fi aflat în fruntea geto-bastarnilor care, ajutându-i pe grecii din Histria, l-au învins pe C.Antonius Hybrida și i-au luat steagurile despre care M.Licinius Crassus auzise, mai târziu, că s-ar afla în cetatea getică a Genuclei.
Fără îndoială că întrebării formulate de V.Pârvan nu i se poate răspunde cu suficientă certitudine. Împrejurarea relatată de Dio Cassius, după care stindardele capturate de la C.Antonius Hybrida au fost duse într-o fortăreață getică, face cât se poate de plauzibilă participarea geților la luptele purtate în apropierea Histriei. De aici însă, nu reiese și participarea lui Burebista la evenimente și implicit, prezența lui în Dobrogea la anul 61 î.e.n. Ipoteza pare probabilă lui D.M.Pippidi și acceptată de R.Vulpe (R.Vulpe, Getul Burebista, p.41). Pe de altă parte, H.Daicoviciu o respinge socotind că nu exista nici un temei documentar pentru care ar fi îndreptățit acceptată (H.Daicoviciu, Dacia, p.31).
Ipotezei în conformitate cu care Burebista ar fi cel ce conducea acțiunea bastarno-geto-elenică de la Histria, din anul 61 î.e.n., i se opun câteva fapte. În anul 60 î.e.n. știm că Burebista se lupta cu boiii și cu tauriscii la Dunărea mijlocie, și că aceștia au fost zdrobiți. Cu greu ne vine a crede că doar cu un an înainte să fi putut participa la lupta împotriva lui C.Antonius în Dobrogea. Ar trebui să presupunem o rapidă îmbarcare a oastei sale pe vase care pe apele Dunării să ajungă până în apropiere de Bratislava, unde s-au desfășurat, probabil, cele mai importante episoade ale luptelor cu armata lui Critasiros. Chiar dacă am admite și o astfel de posibilitate, o altă împrejurare vine să ne arate netemeinicia ipotezei de mai sus. Am văzut că Dio Cassius vorbește numai de bastarnii ce au sărit în ajutorul grecilor. Prezența geților în aceste lupte este presupusă doar conjuctural, fără existența unei atestări documentare sigure. Dacă ar fi participat la acțiuni, Burebista, atunci va trebui admis că la acea oră el își alcătuise deja numeroasa-i oaste (să nu uităm că ne găsim doar cu un an înaintea războiuiui cu celții). În cazul când Burebista ar fi dat ajutor militar grecilor de la Histria, se poate socoti că acesta ar fi fost suficient, fără să mai fie nevoie de cel al bastarnilor. Dar, admițând această posibilitate, va trebui să fim de acord că Burebista constituia deja o forță care nu putea fi trecută cu vederea de textele literare respective.
Prezența bastarnilor la luptă și la înfrângerea lui C.Antonius Hybrida din Dobrogea constituie, după părerea noastră, un argument hotărâtor ce pledează împotriva participării lui Burebista la aceste acțiuni. Bastarnii instalați între Carpati și Nistru, încă din preajma anului 200 î.e.n., extinzându-se apoi și în podișul central moldovenesc, vor constitui una din forțele politice predominante la Dunărea de Jos, pe toată durata secolului al II-lea î.e.n. și în prima jumătate a secolului I î.e.n. Ei au atacat în repetate rânduri coloniile grecești din Pont, au pătruns chiar și la sud de Balcani, participând alături de celți ori de alte neamuri la coaliții îndreptate împotriva Macedoniei. Când Burebista va interveni la sud de Dunăre, stăpânind pe ambele maluri ale fluviului, va pune capăt supremației politice a bastarnilor, îi va împinge înspre nord, împiedicându-i să mai treacă peste teritoriile dacogetice. Abia după moartea sa, în perioada tulbure ce i-a urmat, bastarnii vor găsi prilejul de a pătrunde din nou până în Balcani. Dar, să nu anticipăm lucrurile.
Deci, la anul 61 î.e.n., Burebista nu era încă stăpân peste teritorii sud-dunărene și n-a participat la acțiuni militare de genul celeia care a dus la alungarea lui C.Antonius Hybrida din Dobrogea și odată cu el a trupelor romane. El se găsea antrenat în marea ofensivă purtată împotriva triburilor celtice de la Dunărea de mijloc și apoi a celor din regiunea Belgradului de azi.
În urma victoriilor categorice obținute în vest, forța lui armată a sporit, prestigiul său a crescut continuu și vertiginos, fapt ce i-a uimit pe contemporani. Este acea îndrăzneală de care vorbea Strabon, îndrăzneală dată de puterea din ce în ce mai mare de care dispunea. Abia acum, după ce îi va fi zdrobit pe boii și pe taurisci, după ce îi va fi desființat ca putere politică pe scordisci, după ce va fi întreprins acțiuni de pradă dincolo de hotarele Macedoniei, Burebista îi va îndrepta acțiunile militare spre bogatele cetăți grecești de pe malul de vest al Pontului Euxin.
Înainte de orice este necesară identificarea scopului, a mobilului ce, în final, a dus la supunerea tuturor orașelor-state de la Olbia până la Apollonia. Stabilirea scopului ce l-a determinat pe Burebista să supună cetățile grecești din Pontul Stâng nu poate fi decât presupus, avându-se în vedere întreaga lui politică și conjunctură, să zicem internațională, din acea vreme.
S-a spus, în repetate rânduri, și de mai mulți cercetători, că Burebista ar fi ocupat cetățile grecești din Pont în vederea opririi înaintării romane. S-a vorbit chiar de o protecție acordată coloniilor grecești de către Burebista pe care acesta le-ar fi apărat împotriva romanilor ce se apropiau de Dunăre. După părerea noastră, o asemenea ipoteză nu este cu nimic justificată. Am arătat în repetate rânduri până acum care erau, în momentul istoric de care ne ocupăm, țelurile romanilor, obiectivele spre care tindeau. Burebista ar trebui investit cu o formidabilă putere de previziune care să-l poată face capabil să întrezărească schimbarea direcției politicii externe a Romei ce va avea loc cu un secol mai târziu.
Nici Mithridates al VI-lea Eupator, rege al Pontului și al Bosporului, n-a reușit să integreze în stăpânirea lui cetățile grecești din Pont în scopul luptei înverșunate pe care el o va duce cu romanii. Alăturarea acestora politicii regelui din Pont s-a făcut din cu totul alte motive, cu siguranță, de natură economică. D.M.Pippidi a arătat necesitatea vitală a cetăților-state grecești, ce-i avea temeiuri de ordin intern și extern, de a se integra, de a se include într-o unitate economică mai mare, de tipul statelor elenistice din sudul și estul mediteranean. "Din punctul de vedere al orașelor grecești, spune D.M.Pippidi, integrarea în sistemul de alianțe urzit de puternicul adversar al Romei însemna, pe de o parte, înlăturarea piedicilor din calea schimbului de bunuri între membrele vastei uniuni politice, pe de alta, sprijin împotriva populațiilor băștinașe, a căror presiune sporită n-ar fi putut-o susține cu propriile lor mijloace". Este adevărat, însă, că pe parcursul celor patru grele războaie pe care Mithridates Eupator le va purta cu romanii în Asia ori în Europa, trage după sine și cetățile grecești din Pont. Desprinderea unora dintre ele din sistemul economic și politic al lui Mithridates și implicit slăbirea acestuia, a fost scopul care l-a purtat pe generalul M.Terentius Varro Lucullus până la gurile Dunării. El va reuși să stabilească (nu importă acum prin ce metode) alianțe cu unele dintre cetățile-state grecești din Pont. Alianța oferită de romani urma s-o înlocuiască pe cea a lui Mithridates ce era în concordanță cu interesele economice ale grecilor în sensul arătat mai înainte. Aceasta a durat până când C.Antonius Hybrida, în dorința lui de îmbogățire rapidă, caracteristică, de altfel, întregii oligarhii senatoriale, va supune cetățile grecești din Pontul de vest la subsidii excesive. Atunci grecii se vor apăra cu armele și cu ajutorul "barbarilor" vor pune capăt alianței cu romanii.
Nu rațiuni de ordin politic, de apărare împotriva unei cuceriri romane, pericol care exista de fapt, dar care era încă departe de a deveni iminent, ci faptele au dovedit-o, au fost cele care l-au determinat pe Burebista să întreprină cucerirea orașelor grecești de pe coasta de apus a Mării Negre și cu atât mai puțin ocrotirea lor. Temeiurile trebuie să fi fost de ordin economic.
Nu poate fi vorba de acțiuni izolate cu caracter de jaf îndreptate împotriva uneia sau alteia dintre cetățile grecești, ci de o politică bine chibzuită, de integrare a întregului litoral de vest al Pontului, cu toate orașele sale, în statul daco-getic. Burebista a fost conștient de avantajele deosebite pe care le putea oferi pentru statul căruia abia îi pusese bazele, cucerirea bogatelor orașe grecești și includerea lor în hotarele stăpânirii sale. O asemenea acțiune nu putea fi decât deosebit de fructuoasă. Cu ajutorul meșterilor greci aduși din orașele cucerite, Burebista își va construi formidabilul sistem de fortificații din Munții Orăștiei. Tot cu ajutorul lor va dura în piatră și alte cetăți. Negustorii greci din Pont vor aduce un spor în dezvoltarea economiei, vor înviora substanțial comerțul și vor stimula producția. Mărfurile grecești nu se vor limita acum numai la teritoriile extracarpatice, ci vor ajunge până în inima Transilvaniei și chiar mai spre vest, până unde se întindea stăpânirea lui Burebista. În acest sens s-ar putea aminti că numai în cetatea de la Costești, într-un prim lot de monede determinate, au fost identificate 19 monede de bronz (deci nu poate fi vorba de un metal prețios ce putea atrage ca atare) bătute la Histria. Deși sunt emise după anul 200 î.e.n. contramărcile pe care le poartă monedele fac dovada că acestea mai circulau încă în secolul I î.e.n. la Histria. Faptul ni se pare deosebit de semnificativ. Monedele de care vorbeam dovedesc ceva mai mult decât simple legături comerciale existente între grecii de la Histria și dacii din sudul Transilvaniei, cum pe bună dreptate arătase V.Pârvan (V.Pârvan, Getica, p.80). Este bine știut faptul că monedele mărunte de bronz emise de cetățile-state grecești nu posedau o valoare de circulație prea mare. Ele aveau un caracter mai mult de uz intern. Împrejurarea că la Costești au fost descoperite nu mai putin de 19 monede histriote, fără îndoială pierdute ocazional, deci, folosite cotidian de cei care au viețuit acolo, ne dă dreptul să presupunem că ele aveau putere de cumpărare și aici. Iată o dovadă, după noi clară, a extinderii până departe în stăpânirea lui Burebista a economiei grecești cu toate numeroasele ei implicații.
Se dovedește din nou, în acest fel, genialitatea lui Burebista care a știut să intuiască exact implicațiile multiple și avantajele deosebite pe care le oferea cucerirea orașelor-state grecești din Pont. Această din dorința lui continuă, permanent manifestată, de a contribui la "ridicarea neamului său", ca să folosim expresia lui Strabon.
Em.Condurachi face o comparație, după părerea noastră, deosebit de semnificativă între politica lui Burebista și cea a lui Filip al II-lea, regele Macedoniei. Filip va asigura mai întâi hotarele de nord ale Macedoniei, învingând în lupte grele și nu întotdeauna definitive triburile ilire și tracice, ca apoi să pornească la cucerirea și integrarea în statul său a orașelor grecești de pe coasta Traciei. Același lucru îl va face și Burebista. El va asigura mai întâi hotarele de vest ale Daciei pe care le va fixa pe Dunărea mijiocie, îi va alunga pe boiii și tauriscii ce se făcuseră stăpâni pe teritoriile dacice de vest și le va supune pe scordisci, neamul ce deținea supremația politică în lumea "barbară" de la sudul Dunării. Numai după aceea va începe să-și extindă granițele până pe coastele Mării Negre, să cucereaseă și să integreze în statul său cetățile grecești din Pontul Stâng.
Acțiunea de cucerire și de supunere a cetăților grecești din Pont a fost favorizată în largă măsură de condițiile externe. Mithridates Eupator fusese deja definitiv învins de romani. El se refugiase mai întâi la ginerele său Tigranes regele Armeniei care la rândul său va fi învins de armatele romane (66-65 î.e.n.). De aici Mithridates se va refugia, mai întâi, în Colchida, la poalele munților Caucaz, ca apoi să ajungă în Bosfor unde îi va găsi moartea (Th.Reinach, Mithridate Eupator roi de Pont, p.377). Romanii erau ocupați în războaiele de cucerire și supunere a gallilor și mai cu seamă erau frământați de grave tulburări interne. Iată de ce grecii nu aveau la cine apela și de ce Burebista a reușit să supună cetățile lor din Pontul Stâng. Burebista va profita și de împrejurarea creată (după înfrângerea lui C.Antonius Hybrida), când armatele romane au fost alungate și obligate să se retragă în hotarele provinciei Macedonia.
Oricare vor fi fost sentimentele de care era animat Burebista, un lucru este sigur, de necontestat și anume că, începând de pe la anul 55 î.e.n. și până la moartea sa, el a stăpânit toate cetățile grecești de pe țărmul de apus al Pontului Euxin, de la Olbia, situată la gurile Bugului și până la Apollonia, pe coasta tracă. Faptul este relatat limpede, fără echivoc, de Dion Crysostomos, care, vorbind despre Olbia (Borysthenes), ne spune: "Ultima și cea mai îndelungată cucerire [se spune că a avut loc] nu mai departe decât acum o sută cincizeci de ani. Geții au luat atât orașul Borysthenes, cât și alte cetăți așezate pe drumurile Pontului Stâng, până la Apollonia". Documentele de care dispunem azi nu sunt în măsură să ne precizeze timpul și modalitatea prin care Burebista a reușit să supună toate cetățile de la Olbia până la Apollonia. Știm doar că Olbia a fost cucerită pe la 55 î.e.n. și că la anul 48 î.e.n., când se datează decretul dionysopolitanilor în cinstea lui Acornion, acțiunea era deja terminată.
Deci, în linii generale, cucerirea și supunerea cetăților grecești a avut loc între 55 și 48 î.e.n. Ni se pare cât se poate de verosimil ca tot în acest interval de timp să fi fost cucerit și spațiul de la sudul Dunării până la Balcani.
Desigur că supunerea și cucerirea cetăților grecești, Burebista n-a realizat-o într-o singură campanie și nici n-a acționat în același mod. Unele dintre ele, foarte probabil, că nu i-au opus rezistență ci s-au grăbit să-i deschidă porțile. Așa a fost cazul Dionysopolisului despre care știm, din inscripția ce conține decretul în cinstea lui Acornion, că se bucura de favoarea regelui. Altele însă i s-au opus cu arma în mână, o opoziție pe care au plătit-o foarte scump. Rezistența a fost înfrântă, zidurile dărâmate și cetatea trecută prin foc. Despre toate acestea ne vorbesc textele literare și inscripțiile găsite pe teritoriul diferitelor orașe. Vom începe prezentarea lor cu Olbia, cea mai nordică dintre coloniile grecești supuse de Burebista, și așa să avem siguranța că aceasta a fost și prima dintre cetățile grecești cucerite. Dimpotrivă, ni se pare mai firesc să fi fost supuse mai întâi cele de pe teritoriul Dobrogei, mai aproape de Dunăre. Neexistând însă documente în acest sens vom adopta simplul criteriu geografic pornind de la nord spre sud.
Despre Olbia sau Borysthenes, la limanul Bugului (azi Parutino, nu departe de Nicolaiev, Ucraina), Dion Chrysostomos ne spune că semnele pe care le lăsase în urmă Burebista, se mai vedeau încă pe la anul 95 e.n., pe vremea când a călătorit el acolo. Un semn al ruinii - ne spune autorul - este starea proastă a construcțiilor și restrângerea orașului la un teritoriu mic. Istoricul din Prusa descrie, în cuvinte pline de compasiune, jalnica situație în care se găseau grecii din Olbia, pe vremea sa, la un secol și jumătate după ce orașul a fost cucerit și distrus de geți. El fusese refăcut doar în parte, pe un perimetru cu mult mai mic decât avusese înainte. Urmele dezastrului provocat de cucerirea și distrugerea cetății au fost constatate și pe cale arheologică.
Tot în legătură cu distrugerea Olbiei de către Burebista s-a pus și o inscripție olbiopolitană și anume decretul în cinstea lui Nikeratos în care se vorbește despre "dușmanii care se adunaseră de peste tot împotriva orașului". Data inscripției nu este precizată și de aceea unii istorici socot că ar putea fi vorba de evenimente premergătoare cuceririi Olbiei de către geți.
Data cuceririi Olbiei, pe baza relatărilor lui Dion Chrysostomos, a fost pusă de istoricii moderni spre mijiocul secolului I î.e.n., pe la anul 55 î.e.n.. Ocuparea orașului grecesc de la limanul Bugului n-a fost o treabă ușoară. El era înconjurat cu ziduri de-a dreptul impresionante, de veacuri în picioare, fără a mai socoti faptul că avea permanent deschis drumul spre mare și cu toate acestea, zidurile au fost străpunse orașul în mare parte distrus. Pentru o asemenea acțiune era nevoie nu numai de o oaste puternică pe care Burebista o avea deja călită în lupta cu războinicele triburi celtice, ci și de o deosebită ingeniozitate și iscusință a comandantului. Burebista se dovedește a fi și de această dată un adevărat geniu militar. S-a presupus - pe de o parte - luându-se de bună inscripția lui Nikeratos, ori la cucerirea Olbiei, Burebista ar fi avut concursul bastarnilor iar, pe de altă parte, sprijinul nemulțumiților din interior.
Pare neverosimil un ajutor al bastarnilor care să fi concurat la cucerirea Olbiei, doar în măsura angajării lor ca mercenari în oastea lui Burebista. Or, pentru a ajunge la Olbia, Burebista trebuie să fi intrat deja în conflict cu bastarnii. Supozițiile ar putea continua, însă din lipsă de documente se poate socoti inutilă inițierea lor. La fel de neverosimil pare a fi și ajutorul pe care l-ar fi dat lui Burebista nemulțumiții din interiorul Olbiei. Fără îndoială că nemulțumiți au existat la Borysthenes, așa cum existau în oricare societate împărțită în clase antagoniste, dar Burebista era un "barbar" ce trebuie să fi înspăimântat deopotrivă pe cei bogați ca și pe cei săraci. Nici unii dintre acetia n-ar fi fost cruțați în cazul reușitei. Or, Burebista a izbutit să cucerească Olbia, s-o devasteze și s-o distrugă.
Principial nu pot fi excluse cele două ipoteze prezentate dar, hotărâtor este talentul militar deosebit al marelui rege. Cât va fi durat asediul și care a fost cantitatea capturilor, nu o precizează nici un izvor. Asediul n-a putut fi de lungă durată, mai degrabă un atac fulgerător, deoarece sigur în anul 48 î.e.n., deci numai după șapte ani, Burebista a reușit deja să cucerească și cea mai de sud dintre cetăți, Apollonia. Lăsând la o parte drumul, trebuie avut în vedere că mai erau încă multe și puternice cetăți ce trebuiau cucerite și răstimpul era scurt.
Care a fost soarta cetății Tyras (azi Belgorod-Dniestrovskii, în R.Moldova) nu o spune nici un document. Este posibil ca, înspăimântați de soarta cruntă a Olbiei, grecii din cetatea de la gurile Nistrului să nu fi opus nici o rezistență și să-i fi deschis porțile lui Burebista și armatei sale.
Cetatea Aegyssos de pe Dunăre (Tulcea de azi) pare să se fi opus și de aceea ea a fost asediată și cucerită, dacă într-adevăr la acest asediu se referă un pasaj din epistolele poetului Ovidiu exilat ceva mai târziu, pe vremea lui Augustus, la Tomis (Ovidiu, Ex Ponto, I, 8).
Despre Histria se știe că a fost nu numai prădată de Burebista, dar și ocupată efectiv pentru o vreme, împreună cu ținutul învecinat. O inscripție, descoperită aici și anume, decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, vorbește despre nenorocirea abătută asupra orașului, de distrugerea zidurilor de apărare, de vremurile grele prin care a trecut atât orașul cât și ținutul. Datele pe care le oferă inscripția ce îl cinstește pe Aristagoras sunt confirmate de observațiile făcute cu ocazia săpăturilor din "Zona sacră" a Histriei, unde se constată un puternic incendiu ce poate fi datat la mijlocul secolului I î.e.n.. Întreaga zonă în urma prăpădului a fost abandonată și pe locul ei, abia după un secol, se vor ridica modeste locuințe. Catastrofa constatată arheologic în "Zona sacră" și descrisă sumar, însă elocvent, în epigrafa dedicată lui Aristagoras, n-a putut fi provocată decât de cucerirea lui Burebista, ca urmare a rezistenței armate pe care i-au opus-o histrioții. După ce zidurile au fost sfărâmate și cetatea prădată iar o bună parte a ei incendiată, Burebista a lăsat aici o garnizoană militară. Printre ruinele templelor s-au găsit destule urme care fac dovada sălășluirii în interiorul cetății a unei trupe geto-dacice pe un interval de timp îndelungat.
Datorită amănuntelor ce le conține decretul pentru Aristagoras, grăitoare nu numai pentru Histria dar și pentru celelalte cetăți grecești cucerite de Burebista, este utilă reproducea lui.
"Întrucât Aristagoras al lui Apaturios, coborâtor dintr-un părinte de seamă și din strămoși binefăcători ai Obștii - se spune în expunerea de motive a decretului - ... năzuind să le urmeze pilda și să calce pe urmele lor, la întoarcerea în patrie, după nenorocirea abătută asupra orașului, când cetatea era fără ziduri, iar locuitorii se găseau din nou în primejdie împreună cu nevestele și copiii, însărcinat de cetățeni cu repararea zidurilor, a luat asupră-i cu bărbăție și devotament întreaga supraveghere a lucrărilor, fără să se sustragă ostenelilor trupești, nici vreuneia din celelalte griji legate de opera de reclădire; iar după ce patria a fost din nou întărită și unul câte unul, cetățenii au prins să revină în oraș de pe meleaguri dușmane câte o dată negociind cu iscusință cu barbarii care stăpâneau ținutul, alteori punând la dispoziția cetățenilor sumele necesare pentru răscumpărare, s-a arătat săritor la toate nevoile, acordând nu numai alor noștri, dar și străinilor [domiciliați la Histria] împrumuturi numeroase și purtându-se cu toți în chipul cel mai dezinteresat.
Trei ani mai târziu - aflăm mai departe - ca urmare a samavolniciilor barbarilor ce continuau să stăpânească ținutul cetățenii găsindu-se din nou în situația de a nu avea preot al lui Apollo tămăduitorul [protectorul orașului], întrucât averile particulare erau secătuite, Aristagoras s-a oferit singur și înfățișându-se în Adunare și primind cununa divinității, și-a câștigat un îndoit, titlu de recunoștință a zeilor și a celor cărora le făcuse binele."
Din documentul reprodus, se desprind câteva constatări deosebit de interesante pentru noi și cum spuneam, ele pot fi extinse și în cazul celorlalte cetăți grecești pe care Burebista le-a supus prin forța armelor ori pe cale pașnică. Acele dintre cetățile grecești de pe țărmul de apus al Pontului Euxin care s-au opus lui Burebista au fost aspru pedepsite. Cum era firesc, pentru a putea ocupa cetatea, o parte a zidurilor au fost distruse. Dar, imediat ce animozitățile provocate de cucerire s-au liniștit fortificațiile au început să fie refăcute, stăpânirea asupra cetății o avea, fără îndoială, Burebista. Faptul reiese din decretul în cinstea lui Aristagoras. Același document vorbește de captivi. Aceștia puteau fi și nu au fost răscumpărați. Burebista va stăpâni nu numai orașul cucerit, ci și ținutul Histriei și cel dintre Dunăre și Balcani care dacă n-a fost cucerit mai înainte, acum va intra cu siguranță în stăpânirea lui devenind astfel "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia", cum îi intitulează pe îndreptățit temei inscripția din Dionysopolis.
Decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, furnizează dovada sigură că acțiunea de cucerire a cetăților grecești din vestul Pontului a fost îndelung premeditată și pregătită de Burebista, în vederea includerii acestora între granițele statului său. Nu poate fi vorba de acțiuni sporadice de jaf, ci de o politică bine chibzuită de supunere a tuturor cetăților împreună cu teritoriile lor de fixare a hotarelor la malul Mării Negre. Același decret vorbește de stăpânirea "barbarilor" și după trei ani. Dar, n-a fost vorba doar de trei ani, ci de tot restul vieții lui Burebista.
Din aceeași sursă, reies și samavolniciile pe care le-au suferit locuitorii Histriei (la 3 ani după ocuparea ei), care au dus la secătuirea averii lor. Pare limpede că această relatare se referă la tributul pe care Burebista l-a impus orașului, ca de obicei, în fiecare societate împărțită în clase, greul îl vor duce masele. Doar averea acestora a fost secătuită. Pe Aristagoras îl vedem dispus și capabil să poarte cununa zeului protector, cinste ce implica serioase cheltuieli. Același lucru îl va face Acornion la Dionysopolis pe vremea iernării acolo a lui C.Antonius Hybrida cu armata sa.
Despre Aristagoras, încredințat de histrioți cu conducerea lucrărilor de refacere a cetății, mai aflăm, din decretul emis în cinstea lui, că a pus "la dispoziția cetățenilor sumele necesare pentru răscumpărare" acordându-le "numeroase împrumuturi". Iată dovada că averea lui Aristagoras n-a fost deloc secătuită și este mai mult decât probabil că la fel cu a lui, n-a fost secătuită nici averea altor fruntași din bogata cetate milesiană de pe malul golfului Sinoe. Deci, sarcinile tributului afectau, mai cu seamă, masele, averile acestora au fost secătuite.
"Nenorocirile" menționate de redactorul decretului în cinstea lui Aristagoras nu vor fi fost așa de mari. Cetatea este refăcută, la scurt timp, locuitorii săi au fost luați în captivitate se întorc "unul câte unul" pe la casele lor și viața reintră în normal. Se aleg preoți, se face un intens comerț ce se va desfășura pe cuprinsul întregii stăpâniri a lui Burebista. Monedele histriene vor circula până în inima Daciei. Profiturile negustorilor vor fi din nou asigurate și colonia milesiană va continua viața și activitatea pe parcursul a peste un deceniu, sub stăpânirea lui Burebista, suveranul în stare să-i garanteze securitatea. Histria, odată cu supunerea ei de către Burebista, a pășit într-o nouă etapă istorică. De data aceasta nu mai era vorba de un protectorat al unor regi cum a fost de pildă Rhemaxos și care se reducea în ultimă instanță la plata unui tribut, ci mai întâi de o ocupare efectivă militară și mai apoi, de o integrare într-un stat geto-dac.
În textul decretului ce-l cinstește pe Aristagoras, numele lui Burebista nu figurează. Nu poate fi o banală întâmplare. Pomenirea numelui regelui ce stăpânea peste cetate, într-o inscripție în care se amintesc atrocitățile războiului prin care aceasta fusese cucerită, "samavolniciile" ce i se datorau, în primul rând lui, ar fi însemnat cutezanți, implicit, ar fi comportat riscuri. De aceea, se folosește doar genericul inofensiv de "barbar" fără designarea regelui ori a neamului său.
Despre soarta celeilalte colonii milesiene, de pe teritoriul de azi al Constanței, despre Tomis, documentele existente astăzi nu sunt suficient de clare. Un decret dat în cinstea gărzii civice ar ilustra, după unii autori, situația tragică a orașului de pe urma atacului geților lui Burebista. Asediul ar fi provocat o panică atât de mare în rândul locuitorilor, încât mulți, pierzând nădejdea de a mai putea salva orașul, îl părăsesc. Cu această ocazie au fost numiți doi strategi ce aveau sarcina alcătuirii unei gărzi compuse din 40 de oameni ce aveau menirea să păzească turnurile și căile de acces în cetate. După alții însă, decretul în cinstea gărzii civice ar reflecta o stare de alarmă și de slăbire a capacității de rezistență a orașului pricinuită de boli și de lipsuri. El nu poate fi pus, așa cum arăta D.M.Pippidi, pe seama asediului cetății de către geți, din lipsa raportului între gravitatea pericolului și mijloacele mai mult decât modeste folosite pentru a-l evita. O gardă civică de 40 de oameni, oricât de instruită ar fi fost, nu putea fi pusă să apere cetatea împotriva asedierii ei de către oștile lui Burebista. Mai este de adăugat apoi că în textul inscripției nu se găsește nici cea mai vagă aluzie la ocuparea Tomisului de către geți. Dimpotrivă, se arată clar că datorită vigilenței celor doi strategi și a gărzilor, tomitanii au reușit să scape odată mai mult de o primejdie iminentă. Nici cu privire la datarea documentului aflat în discuție, părerile nu sunt unanime, oscilând între sec. II î.e.n. și sec. I e.n. El a fost atribuit sfârșitului sec. II î.e.n. de M.I.Rostovtzeff, urmat apoi de T.V.Blavatskaia, de I.Stoian. D.M.Pippidi crede însă că este vorba de primii ani ai erei noastre. Argumentele aduse de D.M.Pippidi par convingătoare. Nu pare credibil ca tomitanii să fi fost atât de naivi, încât să-și închipuie că ar fi putut face față oștilor lui Burebista cu o gardă civică alcătuită din 40 de oameni și apoi, acceptând prima dintre ipoteze, ar trebui conchis că Burebista a fost învins de garda tomitană, de vreme ce în decret se vorbește de scăparea din primejdie. În lipsă de alte documente, va trebui să admis, împreună cu D.M.Pippidi, ipoteza după care Tomisul și-ar fi deschis porțile lui Burebista.
Aceeași incertitudine este întâlnită și în cazul cetății Callatis (Mangalia de azi). O inscripție descoperită aici vorbește despre un cetățean al orșaului al cărui nume rămâne necunoscut, care a echipat un vas de război pe cheltuiala lui și în acest fel, a contribuit la apărarea patriei, merit pentru care este lăudat în inscripție. Epigrafa a fost pusă, de unii istorici, în legatură cu evenimentele legate de epoca lui Burebista fapt pe care alții îl contestă, fără a exista siguranță, nici într-un sens, nici în altul. Mai plauzibilă pare opinia lui D.M.Pippidi, în conformitate cu care inscripția în discuție nu are nici o legătură cu vremea lui Burebista, ținând seama și de împrejurarea că Burebista va ataca cetățile grecești din Pontul Stâng de pe uscat și nu de pe apă. Deci, vasul despre care vorbește inscripția trebuie să fie în legătură cu un alt eveniment. Așa stând lucrurile, se poate presupune, bineînțeles, ipotetic până la descoperirea unor noi dovezi, că nici callatienii n-au opus lui Burebista o rezistență armată.
Același lucru se pare că l-au făcut și locuitorii orașului Dionysopolis (azi Balcic, Bulgaria). Inscripția în cinstea lui Acornion vorbește de bunele relații existente între cetate și regele Burebista și de avantajele pe care le-a obținut Acornion pentru patria sa, de la marele rege. De aici se poate trage concluzia că cetatea Dionysopolis n-a avut de suferit și în consecință că ea nu s-a opus lui Burebista.
Pare foarte plauzibil că locuitorii orașelor Tomis, Callatis și Dionysopolis, cunoscând dezastrul suferit de Histria și de Olbia, să încerce a căpăta bunăvoința regelui Burebista, supunându-i-se fără o rezistență armată.
Din Odessos (azi Varna, Bulgaria) dispunem de lista unor preoți (poate eponimi) întocmită "după întoarcerea din bejenie". Inscripția este considerată a fi o aluzie evidentă la risipirea locuitorilor prilejuit de atacul ori de vestea apropierii armatelor ce-l aveau în frunte pe Burebista . Epigrafa constituie o dovadă a suferințelor îndurate de locuitorii din Odessos fără să fie în același timp o dovadă a cuceririi orașului pe calea armelor de către Burebista.
Dacă rămâne problematic în ce măsură locuitorii orașului Odessos s-au opus ori nu cu arma în mână, lui Burebista, se știe însă sigur că cei din Mesembria (azi Nesebăr, Bulgaria) au făcut-o. O inscripție de aici, păstrată fragmentar, laudă pe trei strategi ce s-au distins "conducând oastea în războiul împotiva lui Burebista". Ea a fost publicată de E.Kalinka, completată și interpretată foarte bine de către O.Seure. Același document vorbește despre gărzile de zi și de noapte organizate pentru a semnala pericolul ce s-ar fi ivit de pe urma unui atac prin surprindere.
Total neclară este modalitatea prin care Burebista a supus Apollonia (azi Sozopol, Bulgaria). Nu se știe în ce măsură Apollonia puternic distrusă de romani, pe vremea lui M.Terentius Varro Lucullus, a fost refăcută, după cum presupune V.Pârvan, astfel încât să poată opune rezistență armată lui Burebista. Inscripția pe care se bazează V.Pârvan pare, mai curând, să dateze din sec. II-III e.n. Și de aceea se poate presupune că locuitorii Apolloniei neputându-se apăra îndărătul zidurilor nu vor fi opus o rezistență prea îndârjită.
Chiar dacă documentele existente azi nu sunt în măsură să precizeze o mulțime de amănunte pe care am dori să le cunoaștem, ele sunt suficiente pentru a dovedi, fără putință de tăgadă, că Burebista a ocupat, într-o formă sau alta, toate bogatele colonii grecești din Pontul Stâng, de la Olbia până la Apollonia. El a inclus în stăpânirea sa nu numai cetățile respective, ci și întregul teritoriu de la sud de Dunăre, până la Balcani și litoralul Mării Negre. În acest spațiu locuiau, alături de geți și alte neamuri pe care el le-a supus, la fel cum va supune și în est alte seminții străine.
SUPUNEREA SEMINȚIILOR DIN ESTUL DACIEI
Mai întâi va trebui stabilit care erau populațiile ce locuiau la est de Dunăre și Nistru, până în regiunea Olbiei, teritorii până unde se știe sigur că s-a întins stăpânirea lui Burebista. Descriind aceste ținuturi, Strabon spune: "prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord între Istru și Borysthenes [Olbia] este pustiul geților. Apoi vin tirageții, iar după ei sarmații iazigi și cei care se numesc regali apoi urgii". Geograful Ptolemaeus amintește la est de Carpați pe costoboci, carpi, bastarni și sarmați (Ptolemaeus, Geographia, III, 8, 1-3).
Carpii, un trib daco-getic ce locuiau inițial doar în regiunea Carpaților răsăriteni, s-au extins treptat spre sud reușind să-și impună supremația din ce în ce mai mult asupra altor triburi dacice. Mai târziu, în sec. II-III e.n., ei vor deține supremația politică asupra tuturor triburilor geto-dacice de la est de Carpați atacând mereu hotarele Imperiului. Până unde se vor fi extins spre sud carpii, pe vremea lui Burebista, nu se poate ști. Sigur este ca întreaga Moldovă va fi inclusă în hotarele stăpânirii lui Burebista. Izvoarele nu precizează modalitatea prin care Burebista va alătura celorlalte triburi daco-getice pe cele din Moldova. Nu se știe nici vremea când s-au întâmplat evenimentele. Este foarte probabil ca înglobarea teritoriilor daco-getice de la est de Carpați, Burebista s-o fi întreprins aproximativ în aceeași vreme cu cea de cucerire a cetăților grecești din Pontul Stâng, ca o acțiune pregătitoare a acesteia.
Costobocii locuiau undeva în nordul Moldovei fără să se poată preciza cu destulă siguranță aria lor exactă de locuire. Unii cercetători sunt de părere că ei ocupau o zonă ce se extinde atât la apus cât și la răsărit de Carpați. Părerile istoricilor moderni sunt împărțite și cu privire la originea lor. Cei mai mulți dintre învățați susțin originea tracodacică a costobocilor, nelipsind nici cei care presupun că ei ar fi slavi, celți ori celți dacizați. Descoperirile arheologice sprijină cu fermitate caracterul daco-getic al costobocilor înglobați și ei, foarte probabil, între hotarele stăpânirii lui Burebista.
Tirageții, pe care Strabon îi amintește de mai multe ori în opera sa (II, 5, 12; II, 5, 30; VII, 3, 17), erau un trib getic ce locuiau în regiunea inferioară a Nistrului (Tyras). Ei n-au constituit nicicând o mare putere politică, fiind supuși mai întâi supremației politice a sciților și apoi a bastarnilor.
Se pare că în vremea lui Burebista supremația politică, cel puțin a spațiului dintre Carpați, Prut și Nistru o dețineau bastarnii. Această populație războinică de origine germanică a emigrat în sec. III-II î.e.n. din regiunea superioară a Oderului și a Vistulei, ocolind pe la nord Carpații traversând Galiția au ajuns până în Moldova, extinzându-se și de o parte și de alta a Nistrului. Lor le aparține așa-numita cultură de tip Poienești (după numele localității Poienești din jud.Vaslui) și Lukacovka (în R.Moldova). Așezarea bastarnilor între Carpați și Nistru s-a făcut în jurul anului 200 î.e.n., aceștia preferând zonele păduroase și reliefurile mai înalte cum sunt colinele subcarpatice ori podișul central moldovenesc. Urmele lor lipsesc în zonele de stepă, dovedind astfel că au evitat regiunile joase.
Descoperirile aparținând bastarnilor din Moldova se datează mai cu seamă în sec. III-II î..e.n., scăzând simțitor în sec. II-I î..e.n.. În așezările din secolul I î..e.n. elementele bastarne lipsesc cu desăvârșire. Fenomenul s-a explicat prin asimilarea acestora în masa autohtonilor. Deși explicația poate fi justificată, în parte, pentru nordul Moldovei, trebuie adăugat însă că pentru această zonă, ca și pentru cea central-moldovenească ori de sud, lipsa elementelor de cultură bastarnă se datorește alungării acestora de către Burebista.
Nici un izvor literar nu menționează un război al lui Burebista cu bastarnii și cu toate acestea, pare neîndoielnic că el a fost o realitate. Existența lui a fost postulată încă de la începutul secolului de către Brandis. Bastarnii ce deținuseră supremația politică la Dunărea de Jos vor fi zdrobiți de Burebista și împinși undeva într-o zonă de nord. De aici, profitând de moartea marelui rege și de vremurile tulburi ce i-au urmat, mulți dintre ei, în anul 29 î.e.n., vor emigra în Balcani. Faptele ne sunt relatate, pe larg, de către Dio Cassius (21, 23-26). Invazia bastarnilor din anul 29 î.e.n. este descrisă nu ca o incursiune obișnuită de jaf, ci ca o căutare a unei noi patrii. Este vorba de o numeroasă populație, de familii, cu turme și întreg avutul. Cu aceștia romanii vor avea de susținut un război ce a durat doi ani, în urma căruia bastarnii au fost învinși și regele lor Deldon omorât.
Dar, lăsând la o parte istoria bastarnilor din vremea lui Augustus, este foarte posibil ca nu toate triburile bastarne să fi fost alungate spre nord, unele dintre ele au putut fi incluse între hotarele stăpânirii lui Burebista, așa cum au fost și alte neamuri străine. Fiind nimicită, forța politică a bastarnilor și redusă substanțial din punct de vedere cantitativ este posibil ca cei rămași să se fi asimilat rapid în masa autohtonilor, în așa fel încât să nu mai poată fi surprinși din punct de vedere arheologic.
A mai rămas problema sarmaților. Aceștia fac parte din aceeași grupă a iranienilor de vest ca și sciții, a căror supremație politică în regiunile nordpontice, o vor prelua. Strabon amintește la est de Nistru seminții sarmate. S-a susținut chiar existența unui "imperiu" compus dintr-o mare confederație de triburi sub supremația sarmaților regali. Acest "imperiu", după părerea cercetătorului maghiar J.Harmatta, s-ar fi întins de la Don la Dunăre, înglobând și teritoriul de sud-est al Transilvaniei precum și nord-vestul Bulgariei. "Imperiul" sarmat al lui J.Harmatta ar fi existat între 125 și 61 î.e.n. El a fost stabilit pe baza stilului folosit la ornamentarea unor podoabe de argint descoperite în această extinsă zonă. Bineînțeles că influențele iraniene au putut fi transmise prin sarmați artei geto-dacice, deci existau și alte filiere posibile și cu mult mai verosimile, dar aceasta nu înseamna nicidecum, așa cum, pe bună dreptate arăta I.Nestom, prezența efectivă a sarmaților în aceste regiuni, nemaivorbind de un "imperiu". Afinitățile stilistice de origine iraniană sunt departe de a-i putea susține.
Sarmații vor înainta mereu spre Dunăre, dar în secolul I î.e.n. nu vor depăși ca teritoriu ocupat efectiv ci locuit de ei, linia Niprului. Incursiunile lor se vor extinde cu siguranță și asupra zonei de la vest de cursul Niprului, unde își vor fi exercitat supremația politică. De aceea, Strabon vorbește de o vecinătate a tirageților cu sarmații. Undeva, în stepele nord-pontice, se întâlnesc semințiile dacogetice cu cele sarmate. Expansiunii sarmaților spre vest le pune stavilă Burebista, ce înaintează până la Olbia. În așezarea daco-getă de la Piatra Șoimului (jud.Neamț) din Moldova s-a găsit un frumos cazan de bronz de tip sarmat, despre care R.Vulpe a arătat că acesta era folosit la cult de către populațiile nomade din stepele nord-pontice. Gh.Bichir citează mai multe obiecte analoage cazanului din Moldova ce s-au descoperit pe teritorii sarmate. Pe baza acestora, cercetătorul bucureștean a atribuit cazanul de la Piatra Șoimului sarmaților, punând prezența lui aici pe seama unor relații de schimb ori a unui război dintre daci și sarmați. Prima dintre ipoteze pare cu totul exclusă dacă se ține cont de utilitatea piesei în discuție. Fiind un obiect folosit în ritualul religios, în primul rând având caracter sacru, nu putea fi vândut sub nici un motiv, iar în al doilea rând, el n-ar fi fost cumpărat de cineva care nu era de aceeași credință. Daco-geților le sunt străine asemenea obiecte de cult. Cea de a doua ipoteză însă, pare cât se poate de verosimilă. Din păcate, cazanul de bronz de la Piatra Șoimului nu poate fi datat cu suficientă certitudine. Așezarea dacică în care s-a găsit cazanul a fost atribuit de către R.Vulpe, conducătorul săpăturilor arheologice, secolelor I-III e.n.. Gh.Bichir este de părere însă că așezarea respectivă trebuie datată în sec. II-I î.e.n.. În cazul că ultima datare este bună, se poate presupune că piesa de cult sarmată a fost capturată de oștenii lui Burebista și pe această cale a ajuns în așezarea din Moldova. Oricum ar fi, pare verosimil ca între daco-geții lui Burebista și sarmați să se fi purtat lupte. Datorită acestora, sarmații vor fi opriți o vreme să înainteze spre vest.
PHARSALUS
Deznodământul războiului dintre Caesar și Pompeius s-a petrecut înainte ca Burebista să fi putut interveni cu armata dacă pe teatrul de operații din Macedonia. La 9 august 48 î.e.n., Caesar și-a luat revanșa asupra lui Pompeius, de data aceasta într-o luptă care s-a dovedit decisivă, desfășurată la Pharsalus. Epilogul conflictului a avut loc mai târziu, în anul 45 î.e.n., când ultimele resturi ale sprijinitorilor lui Pompeius au fost strivite la Munda, dar după Pharsalus, Caesar devenise unicul stăpânitor al celei mai mari puteri a timpului.
BIBLIOGRAFIE:
1. CRIȘAN Ioan Horațiu - BUREBISTA ȘI EPOCA SA
2. BERINDE Aurel - GENEZA ROMANITĂȚII RĂSĂRITENE
3. MATEI C. Horia - ISTORIA ROMÂNIEI ÎN DATE
4. *** - ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN
