| RĂZBOAIELE DACILOR - DUPĂ BUREBISTA |
DICOMES
Planul lui Caesar de cucerire a Daciei nu a fost abandonat de Octavian; Appian spune lămurit că, prin anul 35 î.e.n., el avea nevoie de orașul Segeste, ca bază de aprovizionare în războiul împotriva dacilor și bastarnilor, și că dăduse poruncă să fie pregătite corăbii care să transporte pe Sava și pe Dunăre subzistențele necesare armatei (Appian, Illyrica, 22, 65-66; Strabon, Geographia, IV, 6, 10). Poate că rezistența dârză a triburilor illyrice sau deteriorarea treptată a raporturilor sale cu Antonius l-au făcut pe Octavian să renunțe la acest proiect.
În momentul în care a izbucnit deschis conflictul dintre Octavian și Marcus Antonius, geto-dacii au fost din nou prezenți în conflictele interne romane. Plutarh menționează că un rege al geto-dacilor, Dicomes, i-a promis lui Antonius "că-l va ajuta cu armată numeroasă" (Plutarh, Antonius, 63). La rândul său, Cassius Dio vorbește despre dacii care își oferiseră serviciile mai întâi lui Octavian, dar, nedobândind nimic din cele cerute, trecuseră de partea lui Antonius (să fie vorba tot de Dicomes?) (Cassius Dio, Historiae Romanae, XXI, 22). Până la urmă, dacii au avut un rol redus în desfășurarea luptei pentru putere în Imperiul roman; în bătălia de la Actium (septembrie 31 î.e.n.) o parte din luptătorii daci din tabăra lui Antonius au fost capturați de trupele lui Octavian și puși - potrivit relatării izvoarelor - să lupte în arenă împotriva unor captivi suebi.
În preajma bătăliei de la Actium, la Roma se făcuse simțită îngrijorarea față de puterea militară a Daciei. Se răspândise chiar zvonul că dacii, ca aliați ai lui Antonius, plănuiseră să năvălească în Italia. Impresia în capitala Imperiului roman a fost deosebită, deoarece mai dăinuia încă amintirea puterii militare a statului lui Burebista. Într-una din satirele sale, poetul Horațiu spune că era mereu întrebat de trecători - știute fiind bunele relații pe care le avea cu Octavian - dacă a mai auzit ceva despre daci (Horatius, Satire, II, 6, 51-53). În altă parte, poetul afirmă, de asemenea, făcând aluzie la alianța lui Antonius cu Cleopatra, regina Egiptului, că n-a lipsit mult ca Roma, sfâșiată de lupte interne, să fie nimicită de dacii cei meșteri în azvârlirea săgeților și de etiopienii (adică egiptenii) redutabili prin flota lor.
COTISO
În ultimele trei decenii ale secolului I î.e.n., încercând să slăbească amenințarea care se prefigura tot mai puternic dinspre sud, sud-est și vest asupra Daciei, regii daci inițiază o serie de acțiuni militare fulgerătoare împotriva stăpânirii romane din Macedonia, provincie devenită o bază de lansare a acțiunilor expansioniste romane peste Haemus, către linia Dunării, pe pământurile dace. Reiese de aici nu numai faptul că regii daci au înțeles la adevărata amploare pericolul roman și au descifrat direcțiile principale de expansiune a imperiului, dar au căutat și un antidot inițiind acțiuni îndrăznețe și viguroase pentru a anihila sau cel puțin a reduce baza strategică romană din Macedonia. Acesta a fost sensul repetatelor atacuri întreprinse de daci asupra Macedoniei și apoi contra stăpânirii romane instaurate între Dunăre și Haemus.
Ca adversar consecvent al romanilor în această epocă este pomenit de izvoare Cotiso. Istoricul Florus arată într-un foarte sugestiv pasaj că "Dacii stau aninați de munți" (Florus, Epitome, II, 28, 18), de unde, sub conducerea regelui Cotiso, de câte ori Dunărea înghețată își unea malurile, executau dese incursiuni în ținuturile de dincolo de fluviu. Indicațiile lui Florus referitoare la munții în care locuiau dacii lui Cotiso au făcut ca regatul acestuia să fie situat ipotetic undeva la vest de Olt, de ambele părți ale munților. Cu Cotiso ar putea fi pusă în legătură așezarea dacică descoperită la Stenca Liubcovei (jud. Caraș-Severin). După bătălia de la Actium pentru câțiva ani luptele dintre daci și romani la Dunăre au dobândit un caracter cronic. Primejdia reeditării planurilor expansioniste romane din anii 44 și 35 i-a determinat pe daci să pătrundă din nou, în anul 29 î.e.n., împreună cu bastarnii, în ținuturile controlate de imperiu la sud de Dunăre. Se pare că a fost un atac în care corpul de oaste al dacilor a fost condus de Cotiso, căci dacă în opera lui Cassius Dio există numai însemnarea că, în acel an, Marcus Licinius Crassus a fost trimis în Macedonia și Grecia împotriva dacilor și a bastarnilor, pe care i-a învins pe rând, Horațiu, într-o odă scrisă tot la 29 î.e.n., spune că armata dacului Cotiso a pierit (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI, 23-24; Horatiu, Ode, 8, 17-18). Anterior însă, mai trebuie să fi existat o confruntare între daci și romani deoarece la 4 iulie 27, M.Licinius Crassus își celebrează la Roma triumful "ex Thraecia, et Geteis" (asupra Traciei si geților).
RHOLES, DAPYX ȘI ZYRAXES
Succesul definitiv împotriva bastarnilor, refugiați într-un loc fortificat, a fost dobândit de Crassus cu ajutorul regelui dac Rholes, a cărui stăpânire este localizată în sudul Dobrogei. După victorie, Rholes a mers la Corint, unde a fost primit de Octavian, care i-a acordat titlul de prieten și aliat (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI, 24).
În anul 28 î.e.n., prevalându-se de această calitate, Rholes, a cerut ajutorul lui Crassus împotriva unui alt rege dac, Dapyx, vecinul său de la nord (probabil în partea centrală a teritoriului dintre Dunăre și Mare), cu care avea un conflict. Generalului roman i se oferea astfel un prilej excelent, pe care nu l-a scăpat, de a relansa acțiunile expansioniste romane împotriva formațiunilor politice dace din ținuturile vest-pontice. Cavaleria lui Dapyx nu a rezistat în fața atacului roman. Cu oastea care-i mai rămăsese, Dapyx s-a retras într-o cetate, unde a reușit să reziste un timp asediului adversarului.
Romanii au pătruns în fortificație cu ajutorul unui trădător care le-a deschis porțile; o mare parte din apărători au fost nimiciți, Dapyx însuși găsindu-și sfârșitul, iar fratele său fiind făcut prizonier. După această victorie romanii au pornit spre peștera Keiris, unde aflaseră că se refugiase o bună parte a populației din zonă. Această peșteră -relatează Cassius Dio - "era atât de încăpătoare și totodată atât de trainică încât se povestește că titanii, când au fost biruiți de zei, s-au refugiat acolo, în locul acesta băștinașii - veniți în mare număr - aduseseră cu ei printre altele lucrurile cele mai de preț și toate turmele lor". Nereușind să pătrundă înăuntru, "Crassus căută și astupă toate intrările întortocheate și greu de aflat [ale peșterii]; de aceea îi înfrânse pe aceștia prin foame" (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI, 26).
După înfrângerea lui Dapyx oastea romană, comandată de Crassus, în loc să se retragă - așa cum ar fi fost normal dacă obiectivul ei s-ar fi limitat la sprijinirea lui Rholes - și-a continuat înaintarea pe teritoriul dintre Dunăre și Mare și l-a atacat, fără să fi fost provocată, pe regele dac Zyraxes. Ca pretext, Crassus a invocat dorința de a răzbuna înfrângerea pe care o suferise în anul 61 î.e.n. Hybrida și de a reintra în posesia stindardelor capturate atunci de geto-daci și care erau păstrate în cetatea Genucla. Apreciind că nu va reuși să reziste singur forțelor superioare ale adversarilor, regele Zyraxes, după ce a organizat apărarea Genuclei - cea mai puternică cetate de pe teritoriul stăpânit de el - a trecut pe malul stâng al Dunării, pentru a cere ajutor. Desfășurarea asediului este succint înfățișată de Cassius Dio: "Asediind Genucla - în același timp de pe uscat și de pe Istru, deoarece era durată lângă apă - în scurtă vreme [Crassus] o cuceri, dar cu multă osteneală, deși Zyraxes nu era de față" (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI, 26). Regele dac nu s-a mai putut întoarce la timp pentru a-și salva cetatea, iar izvoarele antice nu spun nimic în legătură cu soarta lui.
Înverșunarea lui Crassus împotriva unor căpetenii care nu pricinuiseră nici un neajuns romanilor ilustrează noua strategie adoptată de Roma. Neîncetatele acțiuni militare ale dacilor în posesiunile romane din Peninsula Balcanică nu reclamau, pentru moment, un mare război de cucerire - care, între altele, ar fi avut pentru romani neajunsul de a-i determina pe daci să se unească, transformându-se iarăși într-o putere de temut -, dar era clar că anumite măsuri de contracarare se impuneau. Cucerirea teritoriului geto-dacic dintre fluviu și mare curma incursiunile efectuate din această parte și, totodată, permitea ca și dacii din câmpia munteană să fie mai ușor supravegheați. Și astfel, vechiul plan de a pune stăpânire pe regiunea dintre Dunăre și Mare reapare în strategia romană, iar Crassus, profitând de prilejul care se ivise, îl pune în aplicare.
Teritoriile cucerite de Crassus nu au fost însă anexate la Imperiul roman. Regele dac Rholes a fost, probabil, acela care, în numele romanilor și spre folosul lor, le-a stăpânit. După moartea sa, ținutul cucerit de Crassus a fost inclus într-un comandament militar roman - praefectura ripae Thraciae - dependent de provincia Macedonia.
Din această perioadă se constată așadar că stăpânirea romană se stabiliza în zonele dintre Balcani și Dunăre, inclusiv asupra zonelor de litoral, formal prin intermediul statului aservit al odrisilor dar în realitate bazat pe puternicele forțe cu care Roma intervenea pentru a reprima populația locală sau a respinge acțiunile inițiate de dacii de peste fluviu în scopul recuperării teritoriilor care le fuseseră răpite.
SLĂBIREA DOMINAȚIEI ROMANE LA SUD DE DUNĂRE
În ultimele două decenii ale secolului I î.e.n. dacii nord-dunăreni au făcut mari eforturi militare pentru a-și reîntregi vatra strămoșească, în acest scop ei au inițiat numeroase acțiuni militare atât spre vest și sud-vest, cât și spre est, izvoarele consemnând, printre altele, în anul 15 î.e.n., o puternică pătrundere a dacilor appuli din ținuturile intracarpatice până în zonele dintre fluviu și mare (Horatiu, Consolatio ad Liviam, 387-388).
La fel de susținute au fost înfruntările cu romanii la hotarele vestice ale Daciei. Nu ar fi exclus ca încă în anul 13 î.e.n. să fi avut loc un atac al dacilor în Pannonia, respins de trupele generalului Marcus Agrippa. În orice caz, abia se potolise răscoala pannonilor din anii 13-11 î.e.n., că dacii au intrat în teritoriul acestora trecând Dunărea pe gheață (Cassius Dio, Historiae Romanae, LIV, 36). Acțiunea lor, conjugată cu o revoltă în zona dalmatică provocată de birurile excesive impuse de romani, a determinat redeschiderea porților templului lui Ianus din Roma - semn că survenise o situație de război. Răspunsul la această pătrundere a fost o expediție a generalului Marcus Vinicius, care i-a înfrânt pe daci și i-a urmărit, pe Mureș în sus, până în inima Daciei.
În primele decenii ale secolului I e.n. pericolul expansiunii romane a crescut enorm, amenințând în chip grav independența și ființa poporului dac. S-au înmulțit acțiunile de cucerire ale corpurilor expediționare romane care au vizat direct teritoriul Daciei, profilându-se tot mai clar planul expansionist al Romei. Momentul care a marcat o nouă fază a confruntării între daci și romani l-a constituit expediția comandată de Marcus Vinicius. Până la această expediție Roma se menținuse pe plan general în defensivă în vestul Daciei, mulțumindu-se să respingă atacurile date de geto-daci la sud de Dunăre, singuri sau aliați cu alte populații. Totodată, prin contralovituri dure, ea diminuase rezistența neamurilor dintre Haemus și Istru, extinzându-și, dacă nu stăpânirea efectivă, în orice caz controlul asupra teritoriilor din dreapta fluviului. O componentă principală a acestei politici romane la Dunăre fusese ocuparea porțiunii sud-estice a Daciei, cu scopul de a controla atât litoralul maritim, cât și teritoriile dace extracarpatice. Se poate observa, concretizându-se de la an la an, politica de expansiune lentă dar implacabilă a Imperiului roman spre marele fluviu. Pentru un timp însă, din cauza necesităților de consolidare a stăpânirii la sud de această frontieră naturală, pe de o parte, și a lipsei unor forțe suficiente pentru a se angaja într-un conflict de amploare cu dacii nord-dunăreni, pe de altă parte, armata romană nu a dezvoltat acțiuni ofensive de amploare peste fluviu.
Dar atunci când au constatat că stăpânirea la sud de Dunăre era periclitată datorită repetatelor răscoale ale populațiilor din Peninsula Balcanică, împletite cu incursiunile dacilor nord-dunăreni, comandanții romani s-au decis să aplice drastice represalii peste fluviu împotriva primejdiosului lor adversar. Situația dacilor nord-dunăreni s-a înrăutățit și mai mult după ce în anul 6 e.n. s-a instituit un comandament militar al Moesiei (transformat mai târziu în provincie romană); ca legatus Augusti pro praetore exercitus a fost numit aici Caecina Severus, care și-a făcut curând simțită prezența prin respingerea unui atac al dacilor (Cassius Dio, Historiae Romanae, LV, 30).
Adoptarea unei strategii ofensive de către Roma nu a întârziat să-și arate efectele. Prin anii 11-12 e.n. Cnaeus Cornelius Lentulus, guvernatorul Pannoniei și Sextus Aelius Catus, generalul comandant al districtului militar moesic, au declanșat, în cooperare, vaste și devastatoare operații militare împotriva dacilor nord-dunăreni. Primul a acționat la vest de Olt, iar cel de-al doilea la est de acest râu, unde a distrus numeroase așezări fortificate, printre care cele constatate arheologic la Zimnicea (jud. Teleorman), Popești (jud. Giurgiu), Piscul Crăsani (jud. Ialomița). Cu acest prilej au fost strămutați cu forța la sud de Dunăre 50.000 de daci (Strabon, Geographia, 7, 3, 10) - măsură prin care s-a urmărit, cu certitudine, o depopulare a zonei și slăbirea potențialului demografic din zonele situate în imediata apropiere a fluviului. Totuși, în teritoriul respectiv nu poate fi vorba nici pe departe de o golire totală de populație. De altfel, arheologic se constată că o serie de așezări ca cele de la Tinosu și Piroboridava și-au continuat existența. Totodată atacurile dacilor, deși mai rare, nu au încetat, fapt ce evidențiază menținerea la o cotă ridicată a capacității lor de efort militar, posibilitățile lor considerabile de a întreprinde acțiuni eficiente în teritoriile aflate sub ocupație romană. Astfel, în anul 12 e.n., geții din Moldova de Jos atacă fulgerător nordul Dobrogii și iau în stăpânire cetatea Aegyssus (Tulcea), apărată de o garnizoană odrisă. Ca urmare, întreaga navigație comercială și militară la gurile Dunării încetase a fi controlată de trupele romane. Atacul este respins de regele odris, Rhoemetalces I coroborat cu intervenția unei legiuni romane transportate cu navele pe fluviu și comandată de Publius Vitellius, unchiul viitorului împărat Aulus Vitellius. După un greu asediu și cu mari pierderi, aceștia reușesc să-i alunge iarăși pe geți peste Istru (Ovidiu, Ex Ponto, I, 8, 11-20).
Continuând seria unor astfel de acțiuni, în anul 15 e.n. un corp de oaste dacă a atacat prin surprindere cetatea Troesmis (Iglița) și i-a nimicit garnizoana. Faptul a determinat o ripostă imediată romană în urma căreia cetatea a fost recucerită de către Lucius Pomponius Flaccus, comandantul Moesiei. Prin înfrângerea dacilor, acesta restabilește ordinea în nordul Dobrogii.
Privită pe un plan larg epoca lui Augustus este plină de conflicte ale dacilor cu romanii, ecoul acestora revenind mereu în izvoarele de epocă. Multe din confruntările care au avut loc au rămas, desigur, neconsemnate, iar localizarea sau datarea celor cunoscute întâmpină mari dificultăți. Dar scriitorii vremii, istorici sau poeți, zugrăvesc starea de încordare de la frontiera dunăreană. De pildă, Vergiliu vorbește despre "dacii care coboară de la Istrul ce conspiră împotriva noastră" (Vergiliu, Georgice, II, 497), iar în alt loc despre "războiul aducător de lacrimi geților" (Vergiliu, Eneida, VII, 604). La rândul său biograful roman Suetonius spune despre Augustus că a reprimat incursiunile dacilor, care au pierdut trei căpetenii și mulți ostași (Suetonius, Augustus, XXI, 2). Poate că tot la evenimentele din această vreme se referă știrea din lexiconul Suidas despre cei 3.000 de daci care s-au supus generalilor romani.
În anii exilului său la Tomis (8-17 e.n.) Ovidiu a consemnat numeroase atacuri date de daci în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră. Pe lângă consemnarea acțiunilor întreprinse de aceștia pentru alungarea garnizoanelor romane din cetățile Aegyssus și Troesmis, poetul amintește de nenumărate alte raiduri, de starea de nesiguranță ce domnea în cetățile pontice cucerite de romani mai ales iarna, când înghețarea Dunării îngăduia dacilor de pe malul stâng să pătrundă mai ușor peste fluviu pentru a veni în sprijinul locuitorilor de aceeași etnie din ținuturile pontice. Ovidiu deplângea faptul că era nevoit, la chemarea străjerilor cetății Tomis, să apuce sabia și scutul și să-și acopere cu coiful părul cărunt. Uneori aceste atacuri erau organizate numai de daci, alteori de aceștia împreună cu alte seminții: sciți, bastarni și sarmați.
În timpul domniei lui Tiberius (14-37 e.n.) s-au luat noi măsuri de consolidare a frontierei dunărene. Comandamentul militar moesic a fost transformat într-o provincie: Moesia (Appian, Illyrica, 30, 86; Cassius Dio, Historiae Romanae, LVIII, 25, 4). La vest, sarmaților iazygi li s-a acordat permisiunea (dacă nu cumva au fost chiar îndemnați de romani) să se așeze, prin anul 20 e.n., în câmpia dintre Dunăre și Tisa, locuită până atunci de daci, creând prin aceasta o nouă primejdie pentru poporul dac.
Totuși acțiunile dacilor pentru alungarea stăpânirii romane din partea răsăriteană a Peninsulei Balcanice au continuat, în anumite momente s-a reușit să fie chiar alungate garnizoanele romane din unele teritorii intrate sub stăpânirea imperiului. Un astfel de moment este consemnat de istoricul Suetonius care îl acuză chiar pe Tiberius că a îngăduit ca Moesia să fie eliberată de către daci, în alianță cu sarmații.
Sub domnia împăratului Claudius (41-54), regatul clientelar odris a fost transformat într-o provincie purtând numele de Tracia (Eusebius, Cronica, 180); teritoriul dac dintre Dunăre și Mare a fost anexat Moesiei. Sistemul militar al noii provincii a fost puternic organizat; garnizoane romane au fost dislocate în cetățile de pe malul drept al Dunării; s-au construit drumuri strategice pentru deplasarea rapidă și lesnicioasă a trupelor etc. În pofida acestor măsuri luptele dacilor pentru eliberarea pământurilor lor nu au putut fi complet stăvilite.
O acțiune care amintește de expediția întreprinsă anterior sub comanda lui Aelius Catus s-a realizat sub domnia lui Nero (54-68). Așa cum atestă o inscripție din epocă, între anii 62 și 66, guvernatorul Moesiei, Plautius Aelianus, a strămutat din zona de la nord de gurile fluviului peste 100.000 de transdanubieni, populație formată în majoritate din daci, bastarni, sarmați. Informațiile furnizate de inscripție sunt un indicator al densității masive a populației din Dacia - fapt atestat de descoperirile arheologice - din moment ce numărul locuitorilor deplasați la sud de Dunăre a fost așa de mare. Multe alte sute de mii de daci au rămas în regiunile de baștină continuându-și îndeletnicirile pașnice, iar în anumite momente ridicându-se la luptă împotriva expansiunii romane. Scopul unei astfel de măsuri extreme - care viza, printre altele, și diminuarea potențialului militar al dacilor - reflectă în fapt incapacitatea Imperiului roman în epoca respectivă de a supune, prin lupte, populația unor întinse zone din teritoriul Daciei. Aplicarea unor măsuri nemilitare de către Imperiul roman în efortul de a-și materializa tendințele expansioniste în spațiul carpato-danubiano-pontic evidențiază totodată puterea de rezistență deosebită a poporului dac, eroismul și măiestria militară vădite de acesta în lungile și durele confruntări cu legiunile și cohortele romane, vitalitatea alcătuirii lui social-politice și ostășești.
Asemenea măsuri au adus numai o liniște relativă la frontiera Imperiului roman cu Dacia. După moartea lui Nero a început o epocă în care, potrivit mărturiei lui Tacitus, dacii au ajuns vestiți prin faptele lor militare. Dacă Scoryllo - unul dintre iluștrii regi ai dacilor de după Burebista - credea că era mai bine ca dacii, pentru a ține departe primejdia romană, să nu atace imperiul atâta vreme cât el era sfâșiat de războaie interne, pentru a nu provoca realizarea unor acorduri între rivali, urmașul sau contemporanii lui din alte părți ale Daciei vedeau în ofensivă metoda cea mai bună de apărare.
Răscoalele din unele provincii romane și războaiele civile din anii 66-69, care au marcat sfârșitul epocii lui Nero și începutul domniilor efemere ale urmașilor acestuia - Galba, Otho și Vitellius - până la instituirea dinastiei Flaviilor prin Vespasian (69-79), au slăbit puterea militară a Imperiului roman și la Dunărea de Jos, situație pe care dacii au exploatat-o cu promptitudine. Astfel, în anul 69 puternice forțe dace au trecut la sud de Dunăre și au atacat cu succes importante obiective militare din Moesia. "S-au mișcat și dacii [...] fără frică - scrie Tacitus - deoarece fusese luată armata din Moesia. Ei observară liniștiți primele evenimente; dar când aflară că Italia arde în focul războiului și că toți se dușmănesc între ei, luară cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor și cavaleriei auxiliare și se făcură stăpâni pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să distrugă taberele legiunilor, când Mucianus le-a opus legiunea a șasea; el aflase de victoria de la Cremona [repurtată de Vespasian asupra lui Vitellius] și se temea ca mulțimea barbarilor din afară să nu apese din două părți, dacă dacii și germanii ar fi năvălit din laturi deosebite. A venit în ajutor, ca în atâtea rânduri norocul poporului roman, care a adus într-acolo pe Mucianus cu forțele sale din Orient, și faptul că între timp noi terminasem lupta la Cremona." (Tacitus, Historiae, III, 46). Evenimentul la care face referire Tacitus în acest pasaj a avut loc la data de 24 octombrie 69 e.n..
Această acțiune militară nu a fost izolată ci în colaborare cu încă două seminții: sarmații și suebii, cum limpede menționează Tacitus. "S-au ridicat împotriva noastră semințiile sarmaților și suebilor, dacul renumit fiind prin înfrângerile proprii și prin ale noastre" (Tacitus, Historiae, I, 2, 1).
Același autor înregistrează înfrângerea sarmaților de către Marcus Aponius Saturninus. Una din tacticile prin care romanii au obținut victoria a fost să împingă cavaleria sarmată pe un teren înghețat care s-a transformat în cele din urmă în noroi, teren pe care caii alunecau în număr foarte mare, astfel marea majoritate a călăreților fiind nevoiți să lupte pe jos, fapt care le creea un handicap uriaș, datorită armurii și armamentului greu (Tacitus, Historiae, I, 79). Acest fapt este foarte important deoarece restrange perioada acțiunii armate dacice nu doar după 24 octombrie ci iarna, dealtfel tactică folosită deseori de armata dacică.
Informația oferită de istoricul roman reliefează concepția adoptată de autoritatea statală dacă privind anihilarea principalelor baze de acțiune ale trupelor romane de la sud de Dunăre în scopul diminuării și lichidării pericolului militar roman. Pentru realizarea unui astfel de obiectiv dacii s-au folosit de conjunctura prielnică oferită de deplasarea trupelor romane din Moesia spre alte teatre de acțiuni militare, iar pe un plan mai larg, și de contradicțiile interne tot mai evidente din cadrul imperiului.
DURAS-DIURPANEUS
Indiferent de amploarea lor, acțiunile militare ale dacilor la sud de Dunăre au întreținut o permanentă stare de insecuritate și instabilitate, au obligat Imperiul roman să disloce în zonă forțe de care ar fi fost nevoie pe alte fronturi și - ceea ce era mai important - au menținut trează speranța în rândul dacilor sud-dunăreni într-o posibilă scuturare a dominației străine. Tot mai îngrijorați de intensitatea atacurilor dacilor și de gravitatea consecințelor lor, romanii au amplificat măsurile de ripostă transformate adesea în expediții de represalii la nord de Dunăre. Din aceleași motive ei au creat o flotă specială pentru supravegherea fluviului, având puncte de staționare la Aegyssus, la gura Siretului și, desigur, și în alte părți. Totuși, în iarna anului 85/86, pe când la Sarmizegetusa domnea Duras-Diurpaneus, iar la Roma Domitian, dacii au întreprins o nouă și puternică incursiune dincolo de Dunăre. Oștile dacilor au pătruns în Moesia, dezlănțuindu-se astfel conflictul decisiv dintre Dacia și Imperiul roman, care avea să dureze, cu întreruperi, până în anul 106 (Suetonius, Domitianus, VI, 1; Eutropius, Breviarum Ab Urbe Condita, VII, 23, 41; Iordanes, Getica, 76).
Perioada 44 î.e.n. - 85 e.n. s-a caracterizat prin lupta consecventă și tenace a geto-dacilor împotriva expansiunii romane, îndepărtarea primejdiei romane de la Dunărea de Jos și conservarea libertății și unității vetrei dacice au constituit, în acești aproape 130 de ani, obiectivul primordial al luptei lor.
Strategia adoptată de regii daci constând, în principal, în declanșarea unor acțiuni militare impetuoase și repetate la sud de Dunăre, fructificând la maximum împrejurările favorabile existente, când Imperiul roman se găsea angajat cu forțele în alte spații geografice sau era frământat de războaie civile, a avut ca rezultate esențiale nu numai bararea expansiunii romane pe aliniamentul fluviului, dar și dezorganizarea repetată și șubrezirea autorității imperiului în teritoriile sud-dunărene.
Pe fondul accentuării contradicțiilor dintre Dacia și Imperiul roman, în iarna anului 85/86 e.n. o oaste dacă a trecut la sud de Dunăre și a pătruns adânc în Moesia atacând mai multe castre pe care le-a ocupat. Ea a realizat surprinderea completă a adversarului și a repurtat o strălucită victorie, în luptele purtate pierzându-și viața și Caius Oppius Sabinus, guvernatorul provinciei.
Alarmat de vestea acestui dezastru, în urma căruia Moesia rămăsese fără posibilități de ripostă militară, împăratul Domitian s-a grăbit să vină cu forțele necesare în zona în care avusese loc înfruntarea. Comanda efectivă a trupelor a fost încredințată generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului. Acesta a reușit să respingă forțele dace peste Dunăre.
Ca și în cazul incursiunilor similare întreprinse anterior la sud de Dunăre, atacul din iarna anilor 85-86 e.n. a vădit că acțiunile ofensive ale dacilor erau practic riposte față de actele de ostilitate ale Romei, în acest caz, Dacia a încercat să oblige imperiul să revină la relațiile tradiționale, să respecte obligațiile asumate anterior. Din punct de vedere militar, în cursul acestui atac sunt constatabile câteva din procedeele dacilor de a compensa superioritatea de forțe și mijloace a adversarului roman: acțiunea a fost declanșată în cursul iernii, în condiții meteorologice grele, peste fluviul înghețat, ceea ce făcea inutilă o operație de "forțare", s-a utilizat cu eficiență surprinderea, posibilă acum pe un pod de gheață care acoperea practic întregul traiect al fluviului; acțiunea s-a desfășurat rapid și impetuos, astfel încât trupele romane aflate în cantonamente de iarnă au putut cu greu să se concentreze, să-și coordoneze acțiunile și să se aprovizioneze.
În iarna dintre anii 85/86, are loc o invazie fulgerătoare în Moesia a dacilor, aliați cu roxolani, bastarni, iazigi, condusă poate de Decebal. C.Oppius Sabinus, guvernatorul provinciei, este înfrânt într-o luptă și ucis. Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, și Funisulanus Vettonianus reușesc cu mari eforturi să-i respingă peste fluviu pe atacatori. În anul 86, are loc deplasarea împăratului Domițian (81-96) pe frontul din Moesia. Cu această ocazie are loc împărțirea provinciei în Moesia Superior și Moesia Inferior, având ca graniță între ele râul Ciabrus (azi Țibrița, Bulgaria), la vest de Oescus (Gigen) (Historia Augusta, Hadrianus, 2; Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVII, 6, 1), în componența Moesiei Inferior a intrat și Scythia Minor. Apărarea provinciei este asigurată de cele două legiuni cantonate la Oescus și Novae, pe care Traian le va muta la Durostorum (Silistra- Bulgaria) și Troesmis (Iglița) și au fost puse sub comanda câte unui legatus Augusti pro praetore de rang consular. Pericolul principal venind acum din Dacia, se impunea ca cele patru legiuni să se afle în fața acestui stat și să fie cât mai apropiate între ele, pentru a-și putea uni la nevoie forțele. În acest timp armata comandată de Cornelius Fuscus efectua pregătiri pentru o invazie la nord de Dunăre, în teritoriile locuite dintotdeauna de daci.
BIBLIOGRAFIE:
1. CRIȘAN Ioan Horațiu - BUREBISTA ȘI EPOCA SA
2. BERINDE Aurel - GENEZA ROMANITĂȚII RĂSĂRITENE
3. MATEI C. Horia - ISTORIA ROMÂNIEI ÎN DATE
4. *** - ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN
5. CIZEK Eugen, GEORGESCU Constant, FRANGA Liviu - ROMANO - DACICA III. Izvoarele antice ale istoriei României
