RĂZBOAIELE DACILOR

RĂZBOAIELE DACILOR - DECEBAL

ÎNRUNTAREA DINTRE DECEBAL ŞI CORNELIUS FUSCUS

        În anul 87, romanii iniţiază o campanie în inima Daciei, trecând Dunărea şi înaintând în direcţia Sarmizegetusei. În aceste condiţii, Duras-Diurpaneus cedează tronul lui Decebal care îşi dovedise, probabil, deosebitele calităţi militare în campania din anul precedent.
        Ca şi Burebista, ilustrul său înaintaş, regele Decebal întruchipa însuşiri militare şi politice de excepţie. Precum îl caracterizează istoricul Cassius Dio, Decebal era "foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbînda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrîngere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani" (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVII, 12, 1).
        În vara anului 87, generalul roman Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, a trecut Dunărea cu numeroasele forţe aflate sub comanda sa, corpul principal fiind compus din legiunea a V-a Laude, pe un pod de vase, şi s-a îndreptat spre Sarmizegetusa, desigur pe calea cea mai scurtă, prin partea de sud-vest a Daciei, urmînd defileul Bistrei, cu scopul de a pătrunde cît mai repede spre Sarmizegetusa. Decebal, exploatând această impetuozitate a comandantului roman, i-a stimulat trufia şi temeritatea, pe de o parte lăsîndu-l să se îndepărteze cît mai mult de bazele sale, pe de altă parte adresîndu-i propuneri înşelătoare de pace (Dion Chrysostomul, Discursuri, LXVII, 6, 5), menite să-l facă să creadă ca dacii se aflau într-o situaţie dificilă. La un moment dat, cînd s-a convins că Fuscus era foarte impulsiv, Decebal a pretins, ca preţ al păcii, să i se verse anual cîte doi oboli de fiecare locuitor al imperiului, ceea ce l-a iritat la culme pe general şi l-a determinat să-şi continue înaintarea cu o şi mai mare lipsă de prevedere. Dorind să-şi adjudece cît mai curînd victoria, hotărît să angajeze în timpul cel mai scurt confruntarea cu oastea dacă şi să o nimicească într-o bătălie frontală, decisivă, el a omis să-şi ia măsurile de prevedere necesare şi fără să sesizeze cursa ce i se întinsese de către Decebal s-a lăsat atras într-un loc strimt, la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei).
        Prin pînde şi mici detaşamente avansate pe direcţiile de înaintare ale adversarilor, Decebal le-a urmărit şi supravegheat îndeaproape mişcarea coloanelor. Pe parcursul înaintării romanilor spre capitala regatului dac, oastea dacă şi populaţia din zonele respective au hărţuit continuu trupele adversare, au aplicat o gamă largă de forme specifice războiului popular de apărare. Ele au organizat tot felul de obstacole, capcane, ambuscade şi au iniţiat atacuri locale rapide, executate prin surprindere, menite să producă romanilor pierderi cît mai mari, să le slăbească moralul şi să le încetinească înaintarea.
        După intense acţiuni de hărţuire, în locul îngust dinainte ales, trupele conduse de Decebal, au dezlănţuit, la momentul cel mai potrivit, atacul general, decisiv, reuşind ca după o luptă scurtă, dar sîngeroasă, să nimicească cea mai mare parte a armatei romane de invazie, neprevăzătorul comandant al acesteia pierzîndu-şi viaţa (Suetonius, Domitianus, 6, 1; Eutropius, Breviarum Ab Urbe Condita, XVII, 23; Iordanes, Getica, 77-78). Succesul dacilor s-a soldat cu capturarea a numeroşi prizonieri şi a unei mari cantităţi de arme, echipament şi material de război. Steagurile, maşinile de război, armele capturate cu acest prilej au fost duse într-o cetate din sistemul de fortificaţii din zona Orăştiei. Pentru romani a fost un dezastru care amintea de acela suferit altădată de Varus în ţinuturile de la Rin.
        Această înfrîngere, una din cele mai categorice pe care le-a înregistrat marele imperiu, s-a datorat faptului că oastea dacă şi Decebal însuşi au dovedit multă măiestrie în purtarea războiului de apărare, în arta de a învinge un inamic experimentat, superior în efective şi dotare cu arme. Victoria de răsunet a dacilor a reliefat şi de această dată calităţile lor deosebite de luptători, eroismul şi vitejia, voinţa nestrămutată de a-şi apăra cu orice preţ ţara. Ea a evidenţiat în mod concludent de ce este capabil un popor ridicat la luptă animat de hotărîrea de a-şi salvgarda libertatea, transmiţînd peste veacuri credinţa nestrămutată că orice agresor poate fi învins şi alungat de pe glia străbună atunci cînd sînt concentrate în acest scop toate energiile, întregul potenţial uman şi material al ţării.
        După această izbîndă, care a avut un ecou deosebit în epocă, Decebal nu a căutat să-şi exploateze succesul prin vreo nouă expediţie în Moesia, unde existau încă destule forţe romane care l-ar fi putut respinge, ci dimpotrivă, a socotit mult mai folositor să-şi păstreze intact prestigiul dobîndit, pentru a-şi cîştiga aliaţi în exterior şi pentru a consolida forţele militare ale Daciei. Decebal avea probabil să realizeze că trupele romane aveau să revină în număr şi mai mare pentru a răzbuna înfrîngerea lui Fuscus. El îşi dădea seama prea bine că de fapt biruise numai un general roman, şi nu însăşi puterea imperiului, care era uriaşă. Conştient de superioritatea tehnicii militare romane, el a căutat să atragă meşteri şi soldaţi fugari din imperiu, care să construiască noi fortificaţii şi maşini de război şi să participe la pregătirea militară a trupelor dace. Totodată, a încheiat alianţe cu neamurile de la Dunărea mijlocie: sarmaţii iazygi, marcomanii, quazii, care urmau să-i producă dificultăţi lui Domitian, atacînd Pannonia.

ÎNFRUNTAREA DINTRE DECEBAL ŞI TETTIUS IULIANUS

        În anul 88, pentru a face faţă situaţiei create prin dezastrul militar suferit de Fuscus în faţa dacilor, împăratul Domitian a fost nevoit să revină în Moesia, unde a organizat o nouă campanie ofensivă împotriva Daciei. O puternică armată romană concentrată la sud de Dunăre a fost pusă de data aceasta sub comanda generalului Tettius Iulianus, consul în 83, un militar valoros şi cu experienţă, care era Legatus Augusti pro praetore (Tacitus, Historiae, I, 79; Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVII, 10, 1) în Moesia Superioară.
        Forţele romane, supuse unei severe discipline (printre altele, s-a ordonat ca fiecare soldat să-şi scrie pe scut numele şi centuria căreia îi aparţinea spre a i se putea urmări conduita în luptă), au pătruns la nord de fluviu încercînd să-şi deschidă drum spre capitala Daciei. Tettius Iulianus a ştiut nu numai să evite cursele întinse de Decebal, dar ajungînd în defileul de la Tapae a reuşit să înfrîngă oastea dacă, suferind însă pierderi însemnate. Vezinas, marele preot din vremea lui Decebal, a scăpat de captivitate numai printr-un şiretlic, aruncîndu-se la pămînt ca mort şi fugind apoi de pe cîmpul de bătălie în timpul nopţii.
        Oastea dacă s-a retras în ordine, Decebal dovedind multă isteţime în a pune diferite obstacole în calea urmăritorilor. Tradiţia îi atribuie stratagema de a fi scurtat şi curăţat trunchiurile de copaci ale unui pîlc de pădure, îmbrăcîndu-le cu haine şi aninînd de ele arme, ceea ce i-ar fi făcut pe romani să creadă, privindu-le din depărtare, că îi aşteptau puternice forţe dace, determinîndu-i astfel să se oprească din drum şi să piardă vremea (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVII, 10). Ştirea despre această stratagemă reflectă reputaţia pe care şi-o dobîndise regele dac de a folosi cu succes toate procedeele de luptă cunoscute în vremea lui spre a învinge un adversar superior în număr şi în înzestrare, în confruntarea cu puternica oaste condusă de Tettius Iulianus.
        Tettius Iulianus însă nu îndrăzneşte să exploateze victoria prin continuarea înaintării în interiorul Daciei. Izbucnirea unor lupte pe frontul din Pannonia împotriva quazilor si marcomanilor grăbesc încheierea unei păci de compromis între statul dac şi Roma în anul 89. În schimbul unor subsidii anuale şi al unui ajutor tehnic, Decebal se recunoaşte rege clientelar. Nu restituie însă nici toţi prizonierii şi nici insignele romane capturate în război.
        Efectuarea unei mari lucrări genistice în defileul Cazanelor, şi anume un drum săpat în peretele stîncii dure sub semiboltă şi completat cu o podişcă longitudinală de lemn, care se sprijinea pe pari oblici înfipţi în găuri practicate tot în peretele stîncii a întărit, desigur, convingerea lui Decebal - informat despre evenimentele petrecute în zona Porţilor de Fier - că o agresiune romană amplă împotriva Daciei devenise iminentă.

BIBLIOGRAFIE:
1. CRIŞAN Ioan Horaţiu - BUREBISTA ŞI EPOCA SA
2. BERINDE Aurel - GENEZA ROMANITĂŢII RĂSĂRITENE
3. MATEI C. Horia - ISTORIA ROMÂNIEI ÎN DATE
4. *** - ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN