| RĂZBOAIELE DACILOR - CUCERIREA DACIEI |
Cu toată importanța avută nu numai pentru istoria spațiului carpato-danubiano-pontic, ci și pentru aceea a întregului Imperiu roman, războaiele dintre daci și romani din perioada domniilor lui Decebal și Traian sînt lacunar reprezentate de izvoarele scrise care s-au păstrat. O soartă ciudată a făcut ca din bogata literatură antică pe care au inspirat-o să fi rămas foarte puțin, însăși comentariile scrise de împăratul Traian, intitulate semnificativ Dacica, s-au pierdut. Singurul izvor literar mai închegat pentru cunoașterea lor este Istoria romană a lui Cassius Dio, dar și din această lucrare, întocmită la mai bine de un secol după Traian, tocmai cartea LXVIII, care trata despre domnia acestui împărat, face parte din acele diviziuni ale lucrării care nu s-au transmis decît printr-un rezumat făcut de călugărul bizantin Xiphilinus în secolul al XI-lea.
Pentru reconstituirea desfășurării războaielor daco-romane alături de alte izvoare o importantă deosebită au cele două impunătoare monumente ridicate de Traian: Columna de la Roma și Trofeul de la Adamclisi.
Columna, ridicată în mijlocul Forului lui Traian din Roma, avînd aproape 40m înălțime și peste 3m diametru, destinată, din 117, să conțină în interiorul soclului urna cu cenușa împăratului ctitor, a fost împodobită cu o sculptură în relief, pe o bandă lată de circa un metru, înfășurată în spirală în jurul ei pe o lungime totală de peste 200m, cuprinzînd în imagini succesive toată narațiunea ultimelor războaie dintre regatul dac și Imperiul roman.
Cel de-al doilea monument, Trofaeum Traiani (Adamclisi) a fost înălțat pe locul bătăliei crîncene date în 102 și se referă doar la această bătălie.
Traian, la începutul secolului al II-lea e.n., avusese la îndemână mai multe informații decât Darius, Alexandru Macedon sau Lysimach despre Sciția, Dacia, Geția sau Sarmația, despre neamul scito-sarmato-geto-dacilor, despre modul de organizare a formațiunilor statale, despre economia și puterea lor de luptă etc. În consecință, Traian și-a putut elabora o strategie și o tactică mult mai adecvată și eficientă pentru atingerea scopului pe care-l urmărea: expansiunea imperiului la nordul Dunării; înfrângerea Daciei prin atac frontal; transformarea Daciei într-o provincie romană pentru asigurarea aprovizionării imperiului cu materii prime, produse agricole și meșteșugărești și cu resurse umane etc.
Bun strateg, Traian și-a fixat ca tactică de acțiune: lupta directă și succesivă; cucerirea pas cu pas; consolidarea permanentă a spatelui; neangajarea în lupte de hărțuială; atragerea inamicului într-un război de durată "psihologic"; diplomație activă, îngustarea ariei de acțiunea inamicului și izolarea lui etc.. Strategia și tactica aleasă a dus la rezultate corespunzătoare, pe care, mai târziu, le-a aplicat și în războiul cu parții.
În lupta diplomatică, Traian, a exploatat ingenios neînțelegerile dintre iazigi și daci în legătură cu pășunatul, izolând pe iazigi de daci, de Decebal. La fel a procedat cu roxolanii, carpii, tirageții, geții, costobocii etc. Argumentele de bază erau, după izvoare, că romanii aduc pacificarea și nu vor decât să pedepsească pe Decebal care a adus mult rău, atât romanilor cât și dacilor sau că romanii vor să asigure protecția frormațiunilor teritoriale dacice independente etc. Printr-o propagandă activă, prin argumente plauzibile, folosind și stipendiile, Traian a putut menține în afara confruntărilor, forțe importante dintre neamurile nord tracice.
Dar și Decebal s-a dovedit a fi pe lângă un mare strateg și un mare diplomat. Tacit, Ammianus, Hieronymus lasă să se înțeleagă că ar fi existat o încercare din partea lui Decebal de a realiza o coaliție vastă împotriva romanilor, printre aliații săi numărându-se și parții. Decebal a purtat tratative prin solie cu generalul chinez Pan-tchao despre care Carlo Troya scria: "Un prieten fidel pentru Decebal ar fi putut fi Pan-tchao, dacă este adevărat ceea ce povestesc cărțile chineze, că acesta proiecta să atace Li-ken și Imperiul Roman, dar se adaugă că perșii l-ar fi făcut să renunțe la acest plan" (Carlo Troya, Storia d'Italia del Medio Evo, v.I, p.570, 1839).
Datorită războaielor îndelungate cu romanii, Decebal s-a găsit într-o situație dificilă față de frații lui din formațiunile teritoriale înrudite cărora le solicita ajutorul. A fost nevoit să demonstreze că ele "...nu aveau alt mijloc de a-și salvgarda independența, că, unindu-se cu el, puteau spera să-i învingă pe romani, în timp ce, dacă-l lăsau să se lupte singur și să piardă din lipsă de ajutoare, ruina se va atrage inevitabil și pe-a lor. Decebal a căutat aliați până în îndepărtata Asie, la părți, care i-au trimis un detașament de cavalerie (Troehner, 41, 9); dar dintre vecinii mai apropiați, nici unul, în afară poate de sarmați, nu pare a fi răspuns apelului său" (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 11, 1). Dio Cassius ne arată că această luptă diplomatică, pentru Decebal, era destul de dificilă deoarece: "... făcea prăpăd printre cei care mai înainte vreme îi fuseseră potrivnici" (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 11, 2). Că Decebal avusese greutăți datorită războiului "psihologic" impus de către romani ne-o spune și Patsch (Der Kampf) când susține că Decebal a trebuit chiar să lichideze acțiunile unei fracțiuni proromane din Dacia (C.Patch, Der kampf um den Donaunaum unter Domitian und Traian, p.56-59, 1937). Datorită politicii diplomatice eficiente dusă de către romani, Dio Cassius putea să afirme, "...mulți daci trecuseră de partea lui Traian" (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 11, 1).
De fapt, în toată perioada războaielor daco-romane (88, 89, 101-102, 105-106), romanii au știut să atragă de partea lor semințiile nord tracice, Traian având cel mai mare succes în acest sens. Dar, așa cum o demonstrează istoria, acest succes de răsunet universal s-a întors până la urmă împotriva Imperiului Roman, contribuind la destrămarea lui.
RĂZBOIUL DE APĂRARE PURTAT DE DACI ÎN ANII 101-102
Înfruntarea decisivă dintre daci și romani s-a declanșat ca rezultat al reluării politicii de expansiune în estul și sud-estul Europei, în special la Dunărea de Jos, de către Imperiul roman condus de împăratul Traian, care a intensificat pregătirile de război, îndeosebi în jurul anului 100. Astfel, în anul 99, are loc o vizită "de inspecție" a împăratului Traian în provinciile balcano-danubiene.
În fața iminentei invazii romane, regele dacilor - Decebal - a făcut la rîndul lui intense pregătiri militare și diplomatice. Conștient de inferioritatea numerică și în înzestrare a oastei dace, el a adoptat un plan realist și prudent, care, în esență, preconiza organizarea apărării în zona muntoasă, unde putea exploata la maximum atât avantajele terenului, cât și sistemul puternicelor fortificații consolidate sau construite în lungul răstimp care trecuse de la moartea lui Burebista. Totodată regele dac a depus mari eforturi pentru a închega alianțe militare cu alți adversari ai imperiului. Grație prestigiului său, dobîndit ca urmare a victoriilor repurtate împotriva generalilor lui Domitian, precum și bunelor relații pe care știuse să le întrețină cu diverse neamuri vecine, Decebal a reușit să încheie o coaliție întinsă, care reunea contingente dace din nord rămase în afara stăpînirii sale, pe sarmați, precum și populația războinică a burilor suebici. Desfășurarea războiului atestă că între daci și aliații lor s-a ajuns, înainte sau cel mai târziu în decursul primei părți a confruntării armate, la perfectarea unui plan de campanie comun care, urzit de inteligența strategică a regelui dac și pus în aplicare, cu surprinzătoare efecte, în iarna anului 101, avea să dejoace intențiile lui Traian de a pune stăpînire pe Dacia.
Prima campanie.
Cînd și-a terminat toate pregătirile, urmărite, de altminteri, cu atenție de către daci, Traian a pornit războiul, fără nici o provocare din partea lui Decebal, care încă respecta clauzele pactului din anul 89. După ce s-a declarat solemn războiul la Roma, în ziua de 25 martie 101, împăratul a plecat spre Dunăre, în Moesia Superior.
Sursele cercetate nu oferă date precise asupra efectivului total al forțelor militare cu care Traian a început ostilitățile, dar, judecînd după numeroasele unități pe care izvoarele le consemnează și anume 13-14 legiuni și diverse trupe auxiliare, ca participante la cele două războaie, s-a putut deduce un total de aproximativ 150.000 de soldați, din care o mare parte trebuie să fie raportată la primul război.
Literatura antică aprecia că Dacia primului secol al erei noastre dispunea de o oaste al cărei efectiv se ridica la aproximativ 40.000 de militari. Dar, așa cum am mai amintit, în cazul unui efort militar de apărare, ținînd seama de modalitatea specifică dacilor de ridicare a întregului popor la luptă, aceste efective puteau fi și mai numeroase.
De la începutul campaniei Decebal a asigurat o judicioasă repartizare a forțelor și mijloacelor destinate apărării. O parte din oastea sa a primit misiunea de a desfășura lupte în cîmp deschis, de a executa incursiuni și acțiuni continue de hărțuire împotriva invadatorilor, fiind în măsură să întreprindă în orice moment atacuri prin surprindere în locurile și în momentele cele mai neașteptate de către adversari. O altă parte a oștenilor daci a fost destinată apărării fortificațiilor, cu precădere a puternicelor cetăți situate pe direcțiile principale de înaintare a trupelor romane; din acest punct de vedere o însemnătate deosebită s-a acordat întăririi detașamentelor destinate special pentru apărarea sistemului de fortificații din jurul Sarmizegetusei Regia.
În timpul campaniei comanda supremă a fost exercitată personal de marele rege Decebal, avînd în jurul lui o elită de comandanți iscusiți ca Vezinas, Duras, Diegis. Forțele destinate unor acțiuni independente, apărării cetăților sau barării unor puncte obligate de trecere, la care s-a adăugat populația din zonele respective, inclusiv bătrîni, femei și copii, s-au aflat sub comanda altor căpetenii dace care, așa cum au demonstrat evenimentele, au probat în decursul războaielor calități deosebite, fructificate cu exactitate în planurile strategice și tactice concepute de regele Daciei.
În timpul desfășurării campaniei, în preajma lui Traian s-au aflat, în calitate de comites (însoțitori) ai împăratului, Lucius Licinius Sura, Quintus Sosius Senecius, Publius Aelius Hadrianus, Lusius Quietus, comandantul cavaleriei maure, tehnicieni-ingineri, printre care Balbus și Celsus. Prefectul pretoriului, Claudius Livianus, a participat alături de împărat la ambele războaie, avînd o contribuție majoră la întocmirea planurilor de operații și în tratativele diplomatice.
Împăratul a urmărit, indubitabil, un rezultat radical și rapid, ceea ce l-a determinat de la început să-și asigure superioritatea de forțe necesară și să înainteze, ca și predecesorii săi din vremea lui Domitian, pe drumul cel mai scurt, dinspre Dunăre pe valea Bistrei, pe la Tapae, spre depresiunea Hațegului și spre munții din zona Sarmizegetusei. Itinerarul urmat este clar indicat chiar de el însuși, prin cele cinci cuvinte, singurele ce s-au păstrat din comentariile sale Dacica, grație unui citat transmis de gramaticul Priscianus din secolul al V-lea: "inde Berzobim deinde Aizim processimus" ("de acolo am înaintat spre Berzobis, iar apoi spre Aizis") (Priscianus, Institutiones Grammaticae, VI, 13), aceste localități fiind bine precizate de alte izvoare pe drumul dintre Lederata (Ramna, în Iugoslavia) și Tibiscum (Jupa, lîngă Caransebeș, jud. Caraș-Severin), Berzobis la Berzovia, pe rîul Bîrzava, iar Aizis pe rîul Pogăniș, în preajma localității Fîrliug. În fapt, invazia ambelor grupări de forțe romane s-a desfășurat inițial pe două direcții, vizînd ca țintă finală atingerea centrului vital al Daciei: Sarmizegetusa.
Dunărea a fost trecută de trupele romane cu două coloane situate în puncte diferite. Cum la campanie au luat parte trupe provenite atît din răsărit, cît și din apus, și cum trebuia evitată navigația prin periculoasele cataracte de la Porțile de Fier, cele două grupări - una sosind din vest, o dată cu flota fluvială a Pannoniei (Classis Flavia Pannonica), sub comanda guvernatorului acestei provincii, Quintus Glitius Agricola, iar alta din est, sub ordinele lui Manius Laberius Maximus, legatul Moesiei Inferioare, și însoțită de flota Flavia Moesica - au pătruns în sud-vestul Daciei fiecare pe altă cale, urmînd a face joncțiunea ulterior. Pe apă nu au fost transportate decît bagajele, proviziile și comandamentele cu unitățile de urgentă intervenție, majoritatea efectivelor mergînd pe jos de-a lungul malului drept al fluviului. De aceea a fost nevoie ca cele două flote să contribuie la improvizarea cîte unui pod pentru trecerea forțelor respective pe malul opus. Coloana din vest, sub conducerea directă a împăratului, care, venind cu gărzile sale de la Roma, a întîlnit-o la Viminacium (Kostolac), a traversat Dunărea nu departe de acest centru de legiune, pe la Lederata, în dreptul gurii rîului Apus (Caraș), pentru ca, urmînd valea acestui afluent pînă la Arcidava (Vărădia), să continue înaintarea pe valea Cernovățului prin Centum Putei (Surducul Mare), apoi prin Berzobis, Aizis și Caput Bubali (Cornutei), pentru a ajunge la Tibiscum. Spre acest ultim punct, fixat ca loc de joncțiune, se îndrepta și coloana din est care, trecînd fluviul probabil pe la Drobeta, a înaintat pe la Tierna (sau Dierna, Orșova pe Cerna) și, urcînd pe valea Cernei și apoi pe afluentul acesteia, Belareca, iar de la cheile Armenișului pe valea superioară a Timișului, a urmat drumul indicat de itinerare prin așezările întărite de mai tîrziu Ad Mediam (Mehadia), Praetorium (Plugova), Ad Pannonios (Teregova), Gaganae (Satu Bătrîn), Masclianae (Slatina), pentru a se întîlni la Tibiscum cu coloana principală.
După ce pomenește de trecerea Dunării de către forțele romane, istoricul Cassius Dio spune că în timp ce împăratul mergea împotriva dacilor spre Tapae, i-a fost adusă "o ciupercă mare", pe care era scris cu litere latine că burii și ceilalți aliați ai dacilor îl sfătuiau pe Traian să se întoarcă din drum și să facă pace (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 8, 1). Pretinsul "sfat" constituia un fel de ultimatum din partea aliaților pe care, grație prestigiului său, Decebal și-i făcuse în perioada premergătoare începerii războiului. El poate fi socotit, totodată, și o înștiințare, un fel de avertisment prin care se sublinia că dacii nu acționau singuri, ci în alianță cu unele neamuri, amenințate și ele de pericolul cuceririlor romane. Din fină diplomație, regele dac nu socotise de cuviință să trimită el însuși această înștiințare, ci, pentru o mai mare eficacitate, îi lăsase pe aliații săi să o facă. Decebal, dimpotrivă, a ținut să-și evidențieze corectitudinea față de clauzele păcii din anul 89 și să se arate cu totul surprins de agresiunea romană pe care nu o provocase cu nimic.
Asemeni imperiilor expansioniste din toate timpurile, adeseori Imperiul roman nu își respecta angajamentele asumate și tratatele încheiate, încălcîndu-le atunci cînd interesele sale o reclamau.
Avertismentul nu l-a determinat pe Traian să-și modifice intențiile și planurile. Convins că intervenția masivă a forțelor sale impunătoare avea să ducă la un succes decisiv înainte ca aliații lui Decebal să-și poată concretiza în vreun fel sprijinul militar, el și-a continuat înaintarea; trupele romane și-au deschis drumul prin defrișări de codri și construcții de poduri, întîmpinînd pretutindeni rezistența dîrză a oștirii dace și a populației din zonele prin care treceau.
După ce la Tibiscum a sosit și cea de a doua coloană, comandată de Laberius Maximus, întreaga armată romană s-a angajat în defileul Bistrei. Avîndu-și acum toate forțele reunite, împăratul se îndrepta în fruntea lor spre Sarmizegetusa, trecînd prin localitățile care vor apărea în itinerarele ulterioare sub numele Acmonia (probabil Zăvoi, jud. Caraș-Severin) și Pons Augusti (Voislova, jud. Caraș-Severin), pînă la Tapae, în pasul unde se află azi gara "Poarta de Fier" a Transilvaniei.
Acel loc strâmt și păduros, în care Decebal și-a dispus forțele într-un dispozitiv cu flancurile avansate, a fost ales pentru prima mare bătălie împotriva armatei romane. Grupările care alcătuiau dispozitivul de apărare erau conduse de distinși comandanți ai lui Decebal, în timp ce el însuși supraveghea desfășurarea aprigei confruntări de pe o înălțime pe care își instalase punctul de comandă.
Bătălia de la Tapae a fost deschisă - potrivit tradiției geto-dace - de arcași, cu scopul de a provoca pierderi legiunilor și cohortelor romane angajate în defileu și a disocia dispozitivele compacte de luptă.
Locul ales îi permitea lui Decebal să execute, în funcție de evoluția situației, manevra de retragere pe aliniamente succesive, cu păstrarea forțelor principale pentru continuarea acțiunilor militare inclusiv în zona Sarmizegetusei.
Încă din prima fază a bătăliei romanii au fost siliți să aducă unele corective dispozitivului inițial pentru a face față atacurilor viguroase executate de daci. Cu toate că cei doi adversari și-au angajat în luptă forțele principale, balanța victoriei nu s-a înclinat decisiv nici într-o parte, nici în alta. Rupînd lupta, în urma unor iscusite riposte ofensive, regele Daciei și-a păstrat forțele principale dirijîndu-le către centura de cetăți sarmizegetusiană, unde putea să organizeze o nouă și puternică rezistență, asociindu-și efectivele garnizoanelor și toată populația aptă de ridicare la arme.
După bătălia de la Tapae înaintarea romană a continuat. O dată străbătută depresiunea Hațegului, pînă la rîul Strei, armata lui Traian a pătruns, probabil pe la Boșorod, pe Valea Luncanilor sau pe Valea Orașului, către Sarmizegetusa Regia. Pe tot acest itinerar dacii au căutat prin diferite mijloace să întîrzie un deznodămînt hotărâtor, evitînd o nouă bătălie, opunînd rezistențe scurte de hărțuire urmate de retrageri, nimicindu-și bunurile pe care nu le puteau lua cu ei și încercînd să-l amăgească pe adversar cu încercări de tratative. În cursul acestei înaintări, cu ocazia cuceririi unei cetăți dacice, sînt regăsite stindardele capturate cu prilejul dezastrului lui Fuscus. De pe o scenă din Columnă rezultă că în fața lui Traian s-a prezentat, la un moment dat, o nouă solie din partea aliaților regelui dac, compusă din pedestrași germanici - burii (care trimiseseră mai înainte mesajul scris pe ciupercă) - și călăreți sarmați. Ulterior, la împărat a sosit și o solie compusă din daci comați trimiși de Decebal să negocieze pacea; apreciind că regele dac urmărea, de fapt, o tergiversare a lucrurilor, Traian a refuzat să poarte tratative, cu atît mai mult cu cît era convins că se găsea foarte aproape de momentul victoriei. Aceste tentative de întîrziere a înaintării inamicului au fost dublate de rezistența în creștere a oștirii și populației dace, un rol important revenind fortificațiilor situate pe principalele direcții care duceau spre Sarmizegetusa. Pe de o parte, amplificarea rezistenței era determinată de faptul că trupele romane se apropiau din ce în ce mai mult de zona Sarmizegetusei și nu era necesar să se riște o bătălie hotărîtoare înainte de a se fi declanșat atacul daco-aliat în est, pe teritoriul dintre Dunăre și mare; pe de altă parte, scopul urmărit - atragerea grosului forțelor adverse în munți - fiind atins, era imperativă "fixarea" lor cît mai puternică, pentru a face eficientă manevra strategică plănuită.
Cînd Traian și armata sa au reușit, după grele lupte, să ajungă în munții din preajma Sarmizegetusei, sosise iarna. Dîndu-și seama că un asalt hotărîtor asupra puternicelor fortificații dace nu ar fi avut sorți de izbîndă în condițiile date, împăratul a dispus încetarea atacurilor, acestea urmînd să fie reluate abia o dată cu venirea primăverii.
A doua campanie.
Prin surprindere, însă, regele Daciei a lansat o operație contraofensivă de anvergură la Dunărea de Jos, unde a deschis un nou front destinat să slăbească - ori să lichideze - presiunea romană asupra cetăților din zona Orăștiei și să dezorganizeze sistemul militar imperial din Peninsula Balcanică. Decebal a concentrat o grupare de forțe alcătuită din trupe dace de infanterie și cavalerie, căreia i s-au alăturat contingente aliate de buri și sarmați, pe care a dirijat-o prin păsurile Carpaților Orientali, apoi pe valea Siretului, spre Dunăre. După ce a forțat fluviul, gruparea a înaintat rapid prin Moesia Inferior, unde garnizoanele romane rămase de pază, constînd numai din unități auxiliare, cu efectivele incomplete, erau insuficiente pentru a-i împiedica acțiunea. Se intenționa apoi trecerea peste Balcani și interceptarea comunicațiilor armatei romane din zona Orăștiei cu ținuturile sud-dunărene, prinzînd-o astfel într-un uriaș clește strategic.
În acest moment inițiativa strategică a trecut în întregime de partea lui Decebal și se punea întrebarea dacă armata romană condusă de Traian se va dovedi capabilă să se salveze. Rezultatul manevrei concepute și executate de daci trebuia să fie în primul rînd o considerabilă slăbire a presiunii lui Traian asupra Sarmizegetusei iar, pînă la urmă - acesta fiind nevoit să-și disperseze forțele în condiții extrem de dificile, Decebal însuși urmînd să-și capete libertatea de mișcare, se putea chiar ca totul să se termine printr-unul din cele mai cumplite dezastre suferite vreodată de romani. Pentru reușita acestei manevre de amploare strategică au fost necesare: păstrarea secretului, disimularea intențiilor, o strînsă coordonare a forțelor dace și aliate care operau pe un spațiu imens, punctualitatea în execuție, rapiditatea și precizia acțiunilor, dar mai ales folosirea efectelor iernii, care prefăcea apele înghețate ale Dunării într-un adevărat pod, imobilizînd totodată flota romană, singurul mijloc de care dispunea Traian pentru a-și transporta rapid forțele și mijloacele și a le dirija apoi către noua zonă de încleștare.
Planul lui Decebal, demn prin însăși concepția sa de mare orizont strategic, care reprezintă în istoria militară națională prima manevră strategică plănuită și executată la nivelul întregului spațiu carpato-danubiano-pontic, a fost îndeplinit cu exactitate în tot ce depindea de destoinicia militară a regelui dac ori de valoarea forțelor pe care le conducea sau cu care colabora. Secretul acțiunii a fost atît de bine ținut încît lui Traian nu i s-a adus la cunoștință nici un indiciu important și suficient de alarmant pentru a-și reconsidera decizia de a înainta către Sarmizegetusa. Desigur, împăratului roman nu i-au lipsit informații despre atitudinea ostilă a burilor și a sarmaților, căci, așa cum s-a arătat mai înainte, i le-au prezentat ei înșiși deschis încă de la începutul războiului și nu era de prevăzut că, după ce le fuseseră respinse demersurile, ei se vor abține de a-l ajuta pe regele dac. Traian nu putea să nu ia în calcul eventualitatea unor incursiuni sarmate la Dunărea de Jos, măcar amintindu-și de loviturile concomitente, dace de o parte, roxolane de alta, din anii 69-70. Dar nu le vedea decît ca izolate expediții cu scopuri limitate, cărora ar fi fost de ajuns să li se împotrivească trupele auxiliare lăsate în Moesia Inferior. Cît despre buri, pe cît se putea aprecia, n-ar fi avut pe unde să-l atace lateral, ci, cel mult, și-ar fi adăugat numărul la acela al apărătorilor Sarmizegetusei, ceea ce n-ar fi modificat sensibil raportul de forțe în dauna sa. Iar o mare coaliție a dacilor cu alte populații, care să treacă atîția munți pînă în zonele de la est de Carpați și să ajungă cu forțele compacte și strîns organizate prin teritoriul dintre Dunăre și mare pînă în Balcani, părea greu de conceput. Coeziunea și disciplina, elemente esențiale pentru durabilitatea și masivitatea unei atari acțiuni la mare distanță și pe timp îndelungat nu erau întrevăzute în gîndirea militară romană a epocii din partea unor populații care țineau prea mult la statutul lor de autonomie. Și mai ales împăratul roman era convins că va termina cucerirea centrului politic al Daciei înainte de venirea iernii, succes după care n-ar mai fi avut să se teamă de nici o complicație din partea aliaților lui Decebal. În consecință, Traian n-a ținut seama de ultimatumul burilor și nici de o solie buro-sarmată - a căror realitate istorică o consemnează scenele de pe Columnă -, interpretîndu-le ca simple încercări de a-l clătina din fermitatea hotărîrii sale ofensive, pentru a i se ușura situația lui Decebal.
Între timp Traian a primit știrea neașteptată: departe, tocmai în răsăritul Moesiei Inferioare, mase mari de daci nordici, buri și sarmați - aliații lui Decebal -, a căror intervenție o subestimase împăratul, trecuseră Dunărea pe gheață, atacau garnizoanele romane și se îndreptau spre păsurile Balcanilor. Știrea a căzut ca o lovitură de trăznet. Abia acum își putea da seama Traian că ceea ce luase drept un marș biruitor înăuntrul statului dac nu fusese decît o depărtare imprudentă de bazele sale de sprijin, dispozitivul său strategic fiind dat peste cap. Traian nu mai putea face altceva decît să se adapteze în cea mai mare grabă la noua situație și să încerce să găsească o soluție salvatoare.
Lăsînd în fața luptătorilor lui Decebal din jurul Sarmizegetusei numai forțele necesare pentru a menține pozițiile cucerite, împăratul a pornit cu restul armatei spre Drobeta, de unde, la ivirea dezghețului, urma să se îndrepte, cu ajutorul flotei, în fruntea unui prim eșalon de trupe, către noul teatru de război. Spre șansa romanilor, dezghețul s-a produs în acel an cu mult mai devreme decît de obicei, iarna fiind extrem de blândă. Trecerea fluviului de către aliații lui Decebal s-a produs în condiții dramatice: gheața prea subțire s-a rupt sub greutatea cavaleriei daco-sarmate; unii călăreți s-au dus la fund, o parte dintre ei, luptîndu-se din greu cu valurile reci, au reușit să ajungă la mal istoviți. Forțele principale ale dacilor și aliaților acestora au trecut, totuși, fluviul pe o gheață încă intactă, după care au început să asedieze castrele întîlnite în cale, în vreme ce cavaleria de catafractari sarmați-roxolani străbătea șesurile Moesiei Inferioare, în fața marelui pericol care se contura, Traian a îmbarcat pe nave, la Drobeta, o puternică grupare de cavalerie, pe care a transportat-o apoi în aval, pînă la un port din Moesia Inferioară, probabil Novae (Șiștov). De aici împăratul a mărșăluit în mare grabă spre interiorul provinciei, în fruntea unei coloane alcătuite din cavalerie, din infanterie auxiliară și din garda sa de germanici (care nu trebuie să fie confundați cu adversarii buri, asemănarea de pe scenele Columnei cu aceștia rezultînd din faptul că aparțineau deopotrivă unor triburi suebice, dar din ținuturi total diferite).
O primă luptă s-a dat cu cavaleria catafractarilor sarmați, care a fost oprită și obligată să se replieze, în continuare, romanii au început urmărirea unei importante coloane a grupării de forțe dace și aliate care operau la sud de Dunăre și care se îndreptau spre pasul Șipka pentru a trece Balcanii. Dacii și aliații lor din această grupare au întâlnit înainte de a atinge trecătoarea, în timpul nopții, o puternică tabără romană întărită cu căruțe și în care se aflau efective numeroase; cu toate că dacii și aliații acestora au luptat cu bravură, ei au fost învinși pînă la urmă, iar unul din șefii lor s-a sinucis.
Trupele romane au izbutit astfel, o clipă înainte de a fi fost prea tîrziu, să-i împiedice pe daci și sarmați de a trece munții în Tracia, de unde și-ar fi putut continua acțiunile și în alte zone. Cu acest prilej regele sarmaților roxolani, Susagus, a capturat pe un sclav al lui Laberius Maximus, numit Callidromus, pe care l-a predat lui Decebal. Regele dac avea să-l folosească apoi ca mesager la regele parților, Pacorus. Este o confirmare clară a colaborării prestabilite între daci și sarmații roxolani în cadrul planului conceput de regele dac.
Pînă în această fază romanii întîlniseră în calea lor numai detașamente de avangardă ale dacilor și aliaților lui Decebal. Principalele forțe ale acestora, după ce trecuseră Dunărea pe la gura Siretului, se concentraseră în nordul teritoriului dintre fluviu și mare. În primăvara anului 102 ele s-au pus în mișcare spre sud. Aceasta l-a determinat pe Traian să-și reunească toate trupele de care putea dispune și să pornească în întâmpinarea lor, întîlnindu-le la Adamclisi, acolo unde drumul se bifurca spre două păsuri principale ale Balcanilor: Șipka și Kamčija. Direcția către pasul Șipka pe la Durostorum și Nicopolis ad Istrum fiind în mâinile romanilor, era firesc ca forțele adverse să-l evite și să caute a-l urma pe celălalt, ducînd prin Zaldapa (Abrit) la pasul Kamčija, în fața căruia abia ulterior Traian avea să întemeieze cetatea Marcianopolis (Devnia). Această primejdioasă eventualitate, menită să întoarcă poziția de la Nicopolis ad Istrum, trebuia să fie neapărat împiedicată. Traian a izbutit să ajungă la timp în zona de bifurcare, ocupînd-o înainte de sosirea forțelor dacilor și aliaților lor.
Bătălia principală s-a dat pe platoul de la Adamclisi și a fost deosebit de înverșunată și sîngeroasă. Traian a angajat aici toate categoriile de trupe romane disponibile: cavaleria și infanteria auxiliare, legiunile, cohortele pretoriene, garda de germanici și artileria. În încercarea ei de a pătrunde spre sud, gruparea de forțe aliate avea un dispozitiv articulat, fiind nevoită să treacă la ofensivă oarecum din mișcare. Cu toate acestea, coordonîndu-și în mod judicios eforturile în timp și spațiu, urmărind cu deosebire să pătrundă la joncțiunile dintre cohorte și alae, cavaleria și pedestrimea aliată au izbit cu putere dispozitivul advers, reușind să pună probleme deosebite conducerii supreme romane, care a trebuit să apeleze la ultimele rezerve și chiar să introducă în luptă trupele destinate să apere tabăra, practică destul de rar întîlnită în analele artei militare romane. Apreciind-o cea mai sîngeroasă dintre toate confruntările dintre daci și romani, Cassius Dio afirma că au căzut aici ostași mulți de ambele părți, că numărul răniților romani, apreciat la 3800 de soldați, a fost atît de ridicat încît, nemaiajungînd bandajele, însuși împăratul și-a rupt veșmintele spre a le preface în feșe pentru legatul rănilor și că în amintirea celor ce s-au jertfit pe cîmpul de luptă Traian "a poruncit să se ridice un altar" (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 8, 2) pe care să se facă slujbe de pomenire în fiecare an. Cîțiva ani mai tîrziu, din ordinul împăratului, tot aici, la Adamclisi, pentru glorificarea victoriei s-a înălțat un monument triumfal (Fronto, Principia Historiae, II, p.204), singurul de acest gen construit sub domnia lui Traian și unul dintre puținele edificate în timpul Imperiului roman. Ridicat în anul 108, monumentul memorial de la Adamclisi cinstește atît jertfa armatei romane, cît și vitejia și sacrificiile poporului dac, comportarea eroică a oștenilor lui Decebal și disprețul lor față de moarte. Inaugurarea are loc în anul 109, pe un platou, la 2km de orașul întemeiat de Traian (Tropaeum Traiani). Acesta era înalt de 42m. Ruinele celui mai însemnat monument ridicat de romani în regiunea Dunării de Jos domină și azi platoul de la Adamclisi.
În timp ce Traian cu forțele sale principale se afla în Moesia Inferior, Decebal a decis să treacă la contraofensivă în scopul de a respinge trupele invadatoare spre bazele lor de la Dunăre, în cursul acestei acțiuni dacii au repurtat succese importante reușind să înfrîngă o parte din forțele adverse. Acest fapt se poate deduce și din interpretarea unor scene de pe Columnă. Astfel, pe scena XLV, imediat după ultimul episod al bătăliei de la Adamclisi, sînt reprezentați într-un ținut muntos, deci în Dacia, în jurul unui templu dac, captivi romani legați și goi. Reproducerea acestui tablou a fost aleasă de artistul de la Roma ca singurul mijloc de a reprezenta o înfrîngere romană pe teatrul de acțiuni militare din Carpați. Episodul este în legătură cu scena imediat următoare, în care Traian, găsindu-se încă în Moesia Inferior, într-un port dunărean, probabil din nou la Novae, este gata să se îmbarce pe un vas al flotei sale pentru a se întoarce pe Dunăre în sus, în sud-vestul Daciei. Tocmai în acest moment, în fața lui se prezintă doi daci (fie dintre supușii din zona ocupată de romani, fie romani deghizați evadați din captivitate), care cu gesturi agitate îi aduc știrea despre cele întîmplate în munți în lipsa lui. Dar succesul lui Decebal obținut în munții Daciei, a cărui eficacitate era în funcție de acela al grupării dace și aliate din Moesia Inferior, a rămas fără un rezultat notabil după bătălia de la Adamclisi.
Rezultatul strategic principal al primelor două campanii a fost respingerea forțelor romane, în frunte cu împăratul Traian, din apropierea Sarmizegetusei, obligîndu-le să se dirijeze pe o altă direcție strategică, situată la mare distanță. Reluarea acțiunilor ofensive către capitala Daciei însemna în fapt reeditarea campaniei din anul precedent, străbaterea prin lupte a spațiului dintre Dunăre și munții din zona Orăștie, ceea ce, în condițiile pierderilor grele înregistrate, ridica probleme de o complexitate deosebită comandamentului roman. Astfel, silit de schimbările fundamentale intervenite pe teatrul de acțiuni militare din Dacia, de modul magistral în care Decebal a conceput desfășurarea războiului de apărare, de eroismul fără margini al întregului popor dac, al armatei sale, Traian se afla, practic, în primăvara anului 102 în situația de la începutul războaielor de cucerire a Daciei.
A treia campanie.
O dată încheiată campania din zonele pontice, trupele romane s-au deplasat în amonte pe Dunăre, pentru a relua ofensiva în munți. Existența unui șir de castre situate între Drobeta și cursul superior al Jiului, ca cele de la Puținei (jud. Mehedinți), Cătunele, Pinoasa și Bumbești (jud. Gorj), este un indiciu că Traian și armata sa au înaintat pe această direcție. De la Bumbești înainte marșul trupelor comandate personal de împărat s-a executat prin păsurile carpatine pentru a se pătrunde fără întîrziere în masivul munților Șurianu și Godeanu, unde se afla Sarmizegetusa Regia, și a-i lovi astfel pe daci și dinspre sud. La rîndul lor, în tot acest timp, dacii au făcut pregătiri pentru o nouă confruntare cu forțele romane în zona munților. Ei au îmbinat rezistența pe direcțiile de pătrundere a coloanelor romane cu riposte ofensive pentru a le încetini înaintarea și a le provoca pierderi.
După concentrarea forțelor sale la intrarea în defileul Jiului și apoi pătrunderea lor în zona Petroșani, Traian a primit din nou o solie alcătuită din comați prin care regele dac dorea să înceapă negocieri de pace. Aceste tratative, ca de altfel și cele anterioare, au eșuat. A urmat o serie de lupte între daci și romani, între timp construindu-se noi castre și deschizîndu-se drumuri prin păduri. Situația devenind îngrijorătoare, Decebal a trimis încă o solie, de data aceasta formată din reprezentanți ai clasei pileaților, care a propus o întrevedere între cei doi șefi de state. Traian, nedorind să participe personal, i-a delegat pentru această întîlnire pe Licinius Sura, șeful statului major, și Claudius Livianus, prefectul gărzii pretoriene, ceea ce l-a determinat pe regele dac, jignit de atitudinea împăratului, să nu se prezinte nici el la locul fixat.
La refuzul romanilor de a accepta negocierile, armata și poporul dac au răspuns prin angajarea unor ample acțiuni de rezistență sprijinite pe sistemul de fortificații, provocînd adversarului noi și mari pierderi. Fiecare fortificație, fiecare așezare s-au apărat cu cerbicie vreme îndelungată, deși asalturile erau date de forțe superioare care aveau o îndelungată experiență în organizarea asediilor și erau dotate cu cele mai perfecționate mașini de război ale timpului.
Numai după grele eforturi și cu pierderi considerabile armata romană "urcînd pe înălțimi, ocupînd cu mari primejdii vîrf după vîrf", "a reușit să se apropie treptat de capitala Daciei. Cercul trupelor romane în jurul Sarmizegetusei s-a strîns tot mai mult. Într-o scenă de pe Columnă este zugrăvit, pentru a sugera modalitatea în care romanii au procedat la cucerirea fortificațiilor dace, asaltul unei importante cetăți dat de legionari în formație de "broască țestoasă" (testudo), în rînduri strânse, cu scuturile deasupra capetelor petrecîndu-se ca niște solzi.
În aceste împrejurări, regele dac s-a hotărît, în cele din urmă, să reia tratativele de pace cu Traian, încercînd totuși să obțină unele condiții care să asigure existența statului dac și recunoașterea calității sale de conducător al acestuia. Traian, la rîndul său - avînd trupele istovite și slăbite de prelungitul efort de război -, a fost determinat să hotărască încetarea luptelor.
Războiul daco-roman din 101-102 a pus în evidență faptul că Dacia continua să se afirme cu un potențial economic și militar ridicat, capabilă să se confrunte de la egal la egal cu armatele cele mai de temut ale vremii. Folosind în mod judicios aceste resurse Decebal s-a dovedit la înălțimea momentului istoric, elaborînd o concepție strategică corespunzătoare înfruntării pe viață și pe moarte cu un adversar numeros și experimentat. Sprijinindu-se pe propriile forțe, regele dac s-a dovedit totodată un iscusit conducător în realizarea unor alianțe politice și militare în măsură să opună uriașei mașini de război romane un front comun al popoarelor amenințate al cărui pivot era Dacia.
Una din caracteristicile de bază ale planului său strategic a fost aceea a desfășurării unor acțiuni militare de amploare și pe spații întinse. Astfel Decebal a combinat judicios apărarea strategică în zona muntoasă, pe direcțiile de invazie spre Sarmizegetusa, cu organizarea unor puternice acțiuni ofensive în cîmp deschis, pentru a lovi în flanc și adînc în spate gruparea de forțe romane angajată în zona alpină a Daciei, în cadrul apărării strategice s-a folosit o gamă largă de procedee de luptă cum au fost: ambuscade, atacuri, incursiuni, hărțuiri continue și eficiente, distrugeri pe căile de înaintare a trupelor adverse. În desfășurarea generală a celor trei campanii s-a asigurat o îmbinare activă a acțiunilor trupelor cu cele ale populației, legiunile romane fiind nevoite să înfrunte rezistența întregului popor dac. În zonele invadate de romani s-a desfășurat o amplă mișcare de rezistență mergîndu-se pînă acolo încît au fost atacate și unele castre romane.
Pacea a fost încheiată în toamna anului 102. Condițiile impuse regelui dac au fost apăsătoare, menite să-i îngrădească pe viitor orice inițiativă și libertate de acțiune. Toate stipulațiile pactului cu Domitian din anul 89 au fost anulate. Decebal rămînea un "aliat" al Romei, dar și mai obligat decît înainte, fără ca în schimb să mai primească subsidii. El trebuia să restituie tot materialul de război primit de la romani în virtutea acelui tratat și pe toți meșterii, să-i extrădeze pe fugarii romani aflați în serviciul său, să-și dărîme cetățile, să se țină departe de teritoriile ocupate de romani în cuprinsul Daciei, să nu mai primească pe viitor nici un transfug sau dezertor din imperiu și să nu mai încheie alianțe fără învoirea Romei.
Pentru respectarea condițiilor păcii, o garnizoană romană permanentă a fost lăsată în șesul Hațegului, pe locul viitoarei colonii romane Ulpia Traiana Sarmizegetusa, la 40km depărtare de Sarmizegetusa Regia a lui Decebal, din munți. În plus, alte garnizoane romane au fost instalate provizoriu în unele puncte de importanță strategică ale Daciei. Instalarea unor garnizoane de trupe străine pe teritoriul Daciei în urma păcii din 102 a fost una din cele mai nefaste consecințe ale războiului.
Deși pacea încheiată nu putea fi decît un armistițiu, în decembrie 102, Traian ia numele triumfal de Dacicus, fiind primul împărat care poartă acest titlu de glorie. Poporul dac însă, mîndru și iubitor de libertate, conștient de valorile propriei civilizații, hotărît să redobîndească independența țării lui, nu s-a împăcat nici un moment cu această situație care afecta grav statutul politic al Daciei și nu va pregeta să țină mereu aprinsă flacăra luptei de rezistență împotriva oricărui fel de stăpînire străină, în pofida disproporției de forțe și a grelelor sacrificii umane și materiale pe care va fi nevoit să le dea.
RĂZBOIUL DIN ANII 105-106
Neîmpăcîndu-se cu eșecul în acțiunea de cucerire a statului dac, romanii au reluat preparativele militare cu evidenta intenție de a porni un nou război care să ducă la supunerea Daciei. Ei au trecut la pregătirea unor puternice forțe militare destinate acestui scop, la reorganizarea bazelor și resurselor, completarea rețelei de drumuri și au construit într-un timp scurt faimosul pod de piatra de la Drobeta sub conducerea arhitectului Apollodor din Damasc, în primăvara anului 105. Acesta avea o lungime de 1.135m, Dio Cassius spunând despre el, "minunate sînt și celelalte construcții ale lui Traian, dar aceasta este mai presus de toate acelea".
Decebal, la rîndul său, s-a pregătit activ de rezistență, luînd toate măsurile care îi stăteau în putință. Astfel, dacii au trecut febril la reconstruirea cetăților demantelate la încheierea păcii și au început să atragă meșteri și fugari din imperiu. Totodată regele dac a luat inițiativa purtării unor tratative cu vecinii în scopul reînchegării alianțelor militare ce se vădiseră atît de importante în războiul anterior. Mai mult, sub conducerea lui Decebal dacii au declanșat atacuri asupra iazygilor, aliații romanilor, alungîndu-i de pe o parte a teritoriilor învecinate cu statul său, în scopul de a-și asigura flancul vestic în cazul noilor confruntări cu imperiul. Concomitent oastea dacă a atacat pe neașteptate garnizoanele romane de ocupație din interiorul Daciei, angajîndu-se într-un aprig război de apărare împotriva romanilor. Cu acest prilej trebuie să-l fi atras Decebal în cursă, sub pretextul unor tratative, pe Longinus - comandantul acestor garnizoane - capturîndu-l pentru ca apoi să încerce a-i pune condiții lui Traian, în schimbul eliberării lui, ceea ce însă ofițerul roman a zădărnicit printr-un gest eroic: sinuciderea în captivitate (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 12).
În urma acestor curajoase acțiuni ale lui Decebal, Senatul roman i-a declarat în mod solemn război. Traian a părăsit Roma în data de 4 iunie 105, îmbarcîndu-se la Brundisium (Brindisi). El a revenit în grabă la Dunăre pentru ca în fruntea forțelor sale să treacă fluviul pe marele pod de piatră construit între timp în dreptul Drobetei.
Așa cum atestă scenele de pe Columnă - interpretate în ordinea logică a succesiunii evenimentelor - oastea lui Decebal a efectuat în acest răstimp o serie de acțiuni împotriva castrelor romane care adăposteau garnizoanele de ocupație. O tentativă anterioară a lui Decebal de a-l suprima pe împăratul Traian - cînd acesta se afla încă în Moesia Inferior - tocmind în acest scop dezertori romani a eșuat, astfel că speranța într-o eventuală zădărnicire a trecerii Dunării de către forțele principale dușmane s-a năruit.
În aceste împrejurări regele dac a intensificat apelurile la foștii săi aliați din primul război și la alți vecini, cerîndu-le sprijinul: "Spunea - arată Cassius Dio - că dacă îl vor părăsi pe dînsul, și ei vor fi în primejdie; că mai ușor și mai sigur își vor păstra libertatea, ajutîndu-l în luptă, înainte ca el să fi suferit vreo nenorocire, dar că privind nepăsători cum sînt nimiciți dacii, mai pe urmă vor ajunge ei înșiși robi, căci vor rămîne fără aliați" (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 11, 2). Dar aceia, socotind că regele dac era definitiv înfrînt, nu numai că au refuzat să i se alăture, ci, dimpotrivă, s-au grăbit să încheie pacte cu Traian. În scena C (=100) de pe Columnă, la Drobeta, imediat după sfințirea podului se văd toți delegații lor, înfățișați tratînd cu împăratul, în frunte cu burii și sarmații, care în războiul precedent participaseră la bătălia de la Adamclisi (chipurile lor sînt similare celor reproduse pe reliefurile Trofeului).
Tot acum, dacă nu chiar înainte de începutul ostilităților, trebuie să fi căutat Decebal să intre în legătură și cu regele Pacorus al II-lea al părților pentru a-l convinge să-i atace pe romani în Orient. Mesajul regelui dac a fost trimis prin sclavul Callidromus, de care a fost vorba mai sus. Dar nici acest demers nu a avut vreun rezultat practic, regele part preferînd să-și păstreze neutralitatea. Demersul făcut în acest scop de Decebal dezvăluie însă noi dimensiuni ale înaltei capacități militare și politice a regelui dac, vastul său orizont strategic, anvergura spațială în care a conceput desfășurarea luptei de rezistență a poporului dac. Ceea ce l-a călăuzit pe Decebal în acest demers diplomatic - din păcate neîncununat de succes - a fost să obțină deschiderea unui nou front la granițele orientale ale Imperiului roman, ceea ce l-ar fi obligat probabil pe Traian să procedeze la o nouă repartiție a forțelor sale militare, la deplasări de trupe pe spații uriașe, slăbind astfel în chip decisiv presiunea asupra Daciei. Și-ar fi asigurat, în acest fel, răgazul necesar alungării trupelor de ocupație și consolidării potențialului militar de apărare a Daciei. Gîndirea politico-strategică a lui Decebal inaugura în istoria noastră tradiția închegării unor alianțe și cu state aflate la o distanță apreciabilă, alianțe al căror liant a fost lupta împotriva unui adversar comun, iar scopul suprem - conservarea independenței statale.
Rămas fără ajutor din partea unor aliați potențiali și fiind complet izolat în fața puternicului său adversar, fără vreo altă ieșire dintr-o astfel de situație dramatică, Decebal a luat hotărîrea de a lupta pînă la ultima picătură de energie, concentrîndu-și întregul potențial pentru apărarea capitalei, cu ajutorul sistemului de fortificații, în parte refăcut, și punîndu-și speranța în uzura pe care prelungirea rezistenței sale ar fi produs-o trupelor inamice.
De data aceasta raportul dintre forțele adverse angajate din nou în confruntare era net în favoarea romanilor; dar ferm hotărîți să-și apere ceea ce era al lor, Decebal și luptătorii săi au sfidat această realitate, iar conflictul s-a derulat cu rapiditate.
Înaintarea trupelor romane s-a produs simultan pe mai multe direcții: prin Țara Hațegului, prin păsurile Jiului și Oltului (pe al cărui drum va fi atestată ulterior o stație numită Castra Traiana), prin pasul Oituzului (ceea ce ar explica numele imperial al localității Praetoria Augusta, pomenită de Ptolemeu), urmărindu-se împresurarea sistemului de fortificații din zona Sarmizegetusei, în așa fel ca Decebal să nu aibă nici o posibilitate de a primi ajutor din afară sau de a se retrage în alte regiuni.
Ca și în războiul din anii 101-102, înaintarea unităților romane s-a făcut lent datorită necontenitelor rezistențe întîlnite în cale, opoziției dîrze a oastei dace și a populației de pe direcțiile de înaintare ale forțelor adverse. Garnizoanele cetăților dacice s-au apărat cu dîrzenie, dispersînd în felul acesta trupele dușmane și producîndu-le pierderi însemnate.
Secvențe din luptele propriu-zise sînt reprezentate pe Columnă. Romanii asaltează aprig o serie de cetăți dace, ai căror ocupanți se apără cu înverșunare. Una dintre cetăți este amplu figurată, cu ziduri din blocuri poligonale neregulate întrerupte de rînduri de bîrne așezate transversal.
În finalul luptelor se petrece un episod din cele mai dramatice: dacii, cu fețe istovite, se îngrămădesc în jurul unui vas din care, cu cești în mîini, scot un lichid pe care îl sorb cu nesaț: unii au căzut morți, alții abia se mai țin pe picioare.
După lungi eforturi de apărare în care s-a evidențiat încă o dată vitejia dacilor, dorința fierbinte de a-și salva chiar cu prețul vieții cetatea sacră ce simboliza însăși ființa și unitatea statului dac, eroica apărare a Sarmizegetusei a început să cedeze. Prin breșele create în urma repetatelor asalturi legiunile și cohortele romane au pătruns în interiorul centrului politic și spiritual dac unde s-au dedat la acte de distrugere și jaf, impresionant înfățișate pe Columnă în secvențe care exprimă un zguduitor dramatism. Tezaure de neprețuit acumulate în decursul atâtor generații, valori artistice de o strălucire impresionantă care constituiseră podoabe inegalabile ale culturii antice, sanctuare somptuoase și alte bunuri materiale, rod al culturii și civilizației dace, au fost prădate și duse în capitala imperiului.
Căderea Sarmizegetusei nu a însemnat însă sfîrșitul luptelor. Decebal, care izbutise să iasă la timp din cetatea cucerită, și-a concentrat restul forțelor pe alte înălțimi fortificate și a continuat rezistența, în scene de pe Columnă (CXXXII-CXXXV) este înfățișată ultima luptă dintre daci și romani. Ieșind dintr-o tabără întărită cu aggeres, ca și castrele romane, ostașii daci au pornit la atac și au asaltat aprig un castru roman apărat de o unitate auxiliară. De pe o stîncă din apropiere, la liziera unei păduri, Decebal, însoțit de doi pileați, a urmărit cu atenție evoluția atacului. Totul a fost însă în zadar: castrul a rezistat, iar dacii s-au retras (scena CXXXVI). Scenele următoare (CXXXVIII- CXXXXIX) prezintă descoperirea de către romani și transportarea pe samare a tezaurului dac. După opinia lui Cassius Dio, Decebal își ascunsese bogățiile sub albia unui rîu numit Sargetia, iar ascunzătoarea ar fi fost destăinuită romanilor datorită trădării lui Bicilis, confident al regelui dac (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 14, 5). Dar același motiv literar se regăsește în multe alte istorii cu comori îngropate sub rîuri, din diferite locuri și epoci ale antichității, iar într-o astfel de relatare, referitoare la un rege dardan din secolul al IV-lea î.e.n., chiar numele rîului este asemănător: Sargentia. Fapt real este însă că tezaurul dac a fost într-un fel oarecare găsit (Ioannes Lydus, De Magistratibus, II, 28).
Văzînd pierdută orice posibilitate de rezistență în preajma cetății sale de scaun, Decebal s-a hotărît să se strecoare printre liniile romane, pe poteci știute numai de el cu gîndul de a aprinde noi focare de rezistență în alte părți ale Daciei. Dar romanii i-au observat retragerea și o întreagă unitate de cavalerie (turma) a fost trimisă pe urmele lui. Unitatea era probabil din ala I Pannoniorum, al cărei conducător era Tiberius Claudius Maximus.La un moment dat cîțiva călăreți romani l-au devansat pe poteci laterale, în înfruntările cu dușmanul, luptătorii daci care îl însoțeau pe Decebal s-au sacrificat pînă la ultimul încercînd să-și salveze regele, în scena CXLV de pe Columnă se văd corpurile pileaților căzuți, peste care calcă turma romană, înconjurîndu-l pe regele, dac, rămas singur. Un călăreț a descălecat cu gîndul de a-l captura pe Decebal, în timp ce alți militari romani îl amenință pe regele erou cu sulițele; numai șeful lor, un decurion, se apleacă spre el făcîndu-i cu mîna dreaptă gestul de cruțare, cu degetul cel mare ridicat, dacă se predă. Dar mîndrul rege dac a preferat să-și curme firul vieții cu pumnalul său curb decît să fie purtat în lanțuri și dus la Roma în fața împăratului învingător.Astfel s-a sfîrșit ultimul și cel mai vrednic conducător al statului dac și o dată cu el cel mai aprig și de temut dușman al Romei. Aceasta este și semnificația gestului pe care Traian l-a făcut de a expune public capul lui Decebal la Roma, și anume de a încredința întregul imperiu că statul roman fusese izbăvit de una din cele mai mari primejdii prin care trecuse în istoria sa.
Dispariția regelui erou al Daciei a diminuat dar nu a făcut să înceteze - așa cum sperau romanii - lupta de rezistență a poporului dac. În perioada următoare trupele romane au fost întîmpinate de garnizoane dace și de populația zonelor invadate cu puternice riposte cu arma în mînă. În această privință stau mărturie peste timp incendiile și zidurile distruse de ocupanți la cetățile din teritoriile intracarpatice și chiar la unele fortificații de dincolo de munți, pînă unde au ajuns trupele romane. Toate acestea explică ura și furia cu care comandanții romani s-au răzbunat asupra populației ordonînd distrugerea templelor și sanctuarelor dacilor, dărîmarea sistematică a fortificațiilor și strămutarea masivă a populației îndeosebi din centrele care opuseseră o rezistență îndîrjită și de lungă durată. Distrugerile au fost totale în zona Sarmizegetusei, în care nici o construcție militară, religioasă sau civilă n-a mai rămas în picioare, intenția cuceritorului fiind limpede aceea de a nu mai lăsa nimic care ar fi putut aminti poporului dac simbolul unității și gloriei lui - Sarmizegetusa Regia.
O diplomă militară romană, descoperită la Porolissum (azi Moigrad - jud. Sălaj), atestă la data de 11 august 106, încheierea celui de-al doilea război dacic și constituirea provinciei.
Traian a mai rămas aproape un an la nord de Dunăre pentru a înfrînge rezistența dacilor și a lua măsurile necesare de organizare a noii provincii imperiale Dacia. Inițial, aceasta cuprindea Transilvania dintre cununa munților, Banatul, V Olteniei, constituind o singură unitate administrativă în frunte cu un trimis al împăratului cu rang consular (legatus Augusti pro praetore). Decimus Terentius Scaurianus este numit de Traian ca prim guvernator al Daciei (106-110). Partea răsăriteană a Olteniei, Muntenia și sudul Moldovei se află sub autoritatea guvernatorului Moesiei Inferior.
Traian s-a întors la Roma în anul 107, unde și-a serbat cu mare fast triumful. Senatul îi acordase, încă din 105, titlul - excepțional și unic - de "cel mai bun împărat" (Optimus Princeps).
Tezaurul imens jefuit din Dacia - a cărui valoare se ridica, afirmă Ioannes Lydus, la 5 milioane de libre de aur și de două ori pe atîta de argint -, i-a permis împăratului să redreseze finanțele statului, să susțină cheltuielile exorbitante necesitate de construirea unor impozante monumente, printre care Forumul din Roma, cu principala lui podoabă, Columna. Acestea au fost inaugurate în data de 12 mai 113. Capodoperă a basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care urcă în spirală pe trunchiul columnei, concepute ca o ilustrare a Comentariilor lui Traian. Împăratul și-a permis să ofere cetățenilor Romei, grandioase spectacole de circ și serbări care au durat neîntrerupt 123 de zile (numai la cele cu gladiatori au participat 10.000 de captivi daci).
Astfel s-a încheiat etapa decisivă a confruntărilor militare dintre Imperiul roman și regatul dac, etapă care a durat, cu intermitențe, două decenii. Războaiele îndelungate dintre daci și romani au prilejuit o încleștare de forțe epuizantă, din care pînă la urmă a ieșit biruitoare cea mai mare putere a antichității, dar după ce gustase nu o dată din paharul înfrîngerilor suferite din partea poporului dac, iubitor de libertate, ce și-a apărat cu o tenacitate devenită legendară dreptul său la o viață liberă și independentă în vatra sa dintotdeauna.
Armata romană a putut obține victoria finală datorită superiorității ei în efective, dotare și mai bogatei experiențe de război. Superioritate în efective, căci, așa cum rezultă din datele cunoscute pînă acum, raportul de forțe a fost (cel puțin în al doilea război dintre daci și romani) de circa 3/1 în favoarea romanilor. Superioritate tehnică, pentru că trupele angajate împotriva dacilor au dispus din abundență, așa cum se poate vedea pe scenele de pe Columna lui Traian și de pe Monumentul Triumfal de la Adamclisi, nu numai de un armament individual ofensiv și defensiv perfecționat, dar și de suficiente mașini de război fără de care nu ar fi fost de conceput cucerirea cetăților dace, de mijloace și unități specializate în lucrări genistice pe care romanii au fost în măsură să le deplaseze rapid, executînd cu ușurință treceri peste mari cursuri de apă, defrișări de păduri și construcții de drumuri în terenuri greu accesibile, înălțări de fortificații, asedii etc. Un rol important în timpul campaniilor au avut specialiștii, tehnicienii și constructorii romani care au lucrat pe lîngă cartierul imperial.
Se poate vorbi, desigur, și de o mai bogată experiență a romanilor în purtarea războaielor, în sensul că legiunile și trupele care au participat la campaniile din Dacia cunoșteau bine formele și procedeele de luptă atît proprii, cît și aplicate de numeroase alte popoare, inclusiv de daci, și erau în măsură să le contracareze cu succes. De altfel ele primiseră o instruire specială pentru a acționa diferențiat, în funcție de specificul fiecărui adversar. Este semnificativă în acest sens următoarea relatare a lui Arrian: "împăratul a mai găsit cu cale să-și exerseze cavaleria lui romană în felul barbarilor, cum se instruiesc arcașii călăreți ai părților și ai armenilor [...] ostașii învață strigătele celtice pentru călăreții celți, cele getice pentru geți și cele retice pentru reți" (Arrian, Tactica, 44, 1).
Decebal a fost conștient de superioritatea adversarului în aceste domenii și a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru a o anihila sau a o reduce. Din acest punct de vedere se impune a fi relevată, înainte de toate, măiestria cu care regele dac a știut să îmbine, în funcție de împrejurări, ofensiva și defensiva în domeniile strategic și tactic, să treacă de la atacuri îndrăznețe executate în adîncimea Peninsulei Balcanice la replieri efectuate în ordine deplină, să înfrunte adversarul în teren deschis sau să se apere vreme îndelungată la adăpostul fortificațiilor din zonele muntoase. Practic, în toate situațiile Decebal a cunoscut în amănunțime forțele și mijloacele de luptă ale adversarului și în funcție de ele și-a alcătuit planuri de acțiune realiste pentru a putea face față situației. Astfel, după bătălia de la Tapae, din timpul războiului din 101- 102, Decebal nu a mai angajat alte confruntări importante în cîmp deschis cu armata romană, ci a căutat să exploateze la maximum avantajele terenului și posibilitățile de rezistență pe care i le oferea sistemul de fortificații. O realizare remarcabilă în acest război a fost îmbinarea defensivei din zona Orăștiei cu ofensiva declanșată de aliații Daciei la sud de Dunăre în cadrul unui vast plan strategic care a reflectat pregnant concepția militară superioară a lui Decebal.
Înfruntările dintre daci și romani au rămas adine încrustate în memoria posterității. Plinius cel Tînăr îi scria lui Caninius, prietenul și concetățeanul său, care voia să compună o carte inspirată din aceste evenimente memorabile: "Foarte bine faci că te pregătești să scrii despre războiul dacic. Căci ce subiect poate fi mai actual, mai bogat, mai vast, în sfîrșit, mai plin de poezie și mai de domeniul legendelor, deși este vorba de lucruri foarte adevărate? Vei cînta rîuri noi, fluvii conduse peste cîmpii, noi poduri aruncate peste fluvii, tabere așezate pe coastele abrupte ale munților, un rege [Decebal] alungat din reședința sa, izgonit chiar din viață, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea; pe lîngă acestea, două triumfuri, din care unul a fost cel dintîi [al lui Domitian] împotriva unui neam neînvins, iar celălalt [al lui Traian] cel din urmă" (C.Plinius Caecilius, Epistularum libri novem, VIII, 4, 1-2).
BIBLIOGRAFIE:
1. CRIȘAN Ioan Horațiu - BUREBISTA ȘI EPOCA SA
2. BERINDE Aurel - GENEZA ROMANITĂȚII RĂSĂRITENE
3. MATEI C. Horia - ISTORIA ROMÂNIEI ÎN DATE
4. *** - ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN
