RĂZBOAIELE DACILOR - REVOLUŢIILE DACICE

RĂZBOAIELE DACILOR - REVOLUŢIILE DACICE

Traian
        Traian a crezut că prin opera lui de organizare socială, economică, administrativă şi militară stăpânirea romană rămâne sigură, dar n-a fost să fie aşa.
        Măsurile severe luate de către Traian, după terminarea ostilităţilor, în loc să asigure ordinea, au creat nelinişte, autohtonii se simţeau închişi, supravegheaţi într-un spaţiu în care nu se puteau deplasa în voie. În această etapă istorică, autohtonii nu s-au împăcat cu situaţia impusă, la care nu s-au aşteptat. Ca urmare Traian impusese dacilor un greu cens "ca pedeapsă pentru că rezistaseră cu încăpăţânare" (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23).
        Ca un popor dârz şi viteaz, dacii nu s-au resemnat să fie subjugaţi şi exploataţi în propria lor ţară. Dorinţa de eliberare s-a născut. Flacăra luptei de eliberare a crescut şi a fost întreţinută, în primul rând, de dacii liberi care ţinuseră o legătură permanentă cu fraţii lor asupriţi. Cu toate că se construiau drumuri şi oraşe şi se deschideau noi târguri şi viaţa era prosperă, organizarea rigidă a societăţii produce o fierbere continuă, iar în jurul hotarelor provinciei dacice ocupate, se naşte o permanentă alarmă de frica unei cotropiri romane.
        În această perioadă, Dacia Traiană a cunoscut profunde schimbări: drumurile fuseseră aduse la nivelul imperial, se dezvoltase economia, producţia agricolă a crescut, minele de sare şi de aur lucrau la capacitate maximă, cirezile de vite şi turmele de oi împânzeau ţinuturile, târgurile au cunoscut forfota de odinioară, deşi deplasările erau limitate şi dacii liberi nu puteau avea acces în provincie. Cu toate aceste realizări, populaţia mocnea, iar dacii liberi puteau în orice moment să dea semnalul de atac.
        Momentul prielnic sosise în anul 117, la moartea neaşteptată a lui Traian, când fusese declanşată o luptă din interior de eliberare şi un atac puternic, din cele două părţi, din exterior. Acest război, după cum se arată, n-a fost o năvălire de jaf, ci un atac militar bine organizat, gândit din timp, printr-o acţiune concomitentă. Atacul dacilor liberi asupra teritoriului ocupat de romani s-a produs din două direcţii: de la răsărit, prin Moldova şi Muntenia, atacau roxolanii, iar la apus, prin Banat, loveau iasigii. După D.Tudor a existat o înţelegere pentru un iureş concomitent. În războiul declanşat prin surprindere, a fost omorât guvernatorul provinciei, C.Iulius Quandratus Bassus, om cu mare prestigiu şi experienţă în lumea romană. Un papyrus egiptean menţionează un "război dacic" (C.Patsch, Der Kampf, p.161) care nu poate fi altminteri interpretat decât ca o insurecţie generală a dacilor din interiorul provinciei, combinată cu atacuri ale dacilor liberi şi sarmaţilor iazygi şi roxolani. Războiul din 117-118, pornit din interior de către băştinaşi iar din exterior prin dacii liberi, ca forţă principală roxolanii şi iasigii, a dat posibilitatea lui Hadrian să-şi întărească convingerea despre puterea popoarelor nord tracice şi să-şi fixeze, în consecinţă, strategia corespunzătoare. În timpul acestor evenimente are loc incendierea suprastructurii lemnoase a Podului lui Apollodor de la Drobeta. Lovitura dată imperiului a fost aspră, dar pentru Hadrian n-a fost o surpriză, de aceea a renunţat la politica inflexibilă a lui Traian aplicând una conciliantă, de pace (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23; Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Pentru potolirea tulburărilor Hadrian a fost silit să ia măsuri cu totul excepţionale. Astfel, împăratul a dat "provizoriu lui Marcius Turbo, după Mauretania, comanda asupra unro legiuni".

Publius Aelius Hadrianus (117-138)
        Biograful lui Hadrian relatează că noul împărat a intenţionat la un moment dat, sub presiunea luptelor duse de daci, să abandoneze cuceririle teritoriale făcute de predecesorul lui la nord de Dunăre (Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Dar Hadrian a dus tratative cu dacii liberi şi s-au înţeles să le plătească stipendii. Iasigilor le-a facilitat unele avantaje comerciale. În primul rând accesul la sarea transportată pe Mureş. Din Dacia, Hadrian vroia să se retragă. Faptul că a renunţat nu se datorează atât de mult sfaturilor primite, ci mai curând din interese majore economice şi, poate, ca respect faţă de Traian, nedorind să-i umbrească aureola geniului său.
        Hadrian, după ce se hotărâse să păstreze provincia, a trecut la unele măsuri organizatorice social-administrative şi militare. A bifurcat împărţirea administrativă şi militară în Dacia Superior şi Dacia Inferior mai târziu, în 123, a format Dacia Porolissensis. A permis comerţul băştinaşilor cu dacii liberi în cele trei provincii şi -a promovat relaţii de colaborare mai strânse cu reprezentanţii obştilor săteşti şi meşteşugăreşti.
        A adus modificări în sistemul de apărare şi de distribuire a trupelor, dând mai mare atenţie celor auxiliare care erau răspândite printre autohtoni şi colaborau zilnic cu ei. Recrutarea, pentru armata staţionată activă şi auxiliară, se făcea din rândul tinerilor băştinaşi. Pentru a se asigura legăturile comerciale, a organizat puncte vamale, în cele trei regiuni, iar pentru legătura cu sudul Dunării a reparat podul lui Traian şi a fixat o vamă pe lângă paza podului. Prin măsurile luate populaţia de la sate şi oraşe a cunoscut prosperitatea şi a colaborat cu administraţia romană, însă dacii liberi, după acest eşec, au reflectat din nou asupra celor spuse de Decebal şi s-au unit pentru un scop naţional: blocarea expansiunii Imperiului Roman spre nord şi slăbirea lui.
        În 137, pe emisiunile monetare ale împăratului Hadrian se întâlneşte legenda Exercitui Daciae, care se referă la armata provincială a Daciei în totalitatea ei.

Antonius Pius (138-161)
        În timpul lui Antonius, se dezlănţuie o serie de atacuri ale dacilor liberi, din trei direcţii, coroborate cu răscoale izolate din interior, ele fiind semnalate în anii 138, 140, 143, 156, 159. Despre o răscoală în provincia Dacia în anul 143 combinată cu acţiuni de eliberare ale dacilor liberi avem mărturii precise. Panegiricul lui Aelius Aristide către Roma rostit în aprilie-iunie 144 vorbeşte de "nebunia geţilor" (Aelius Aristides, 26, 70). Prin aducerea unor noi trupe auxiliare în Dacia autorităţile romane au reuşit să înăbuşe răscoala.
        Între anii 156-157, are loc un atac al dacilor liberi la hotarele de răsărit ale Daciei, respins de legatul Daciei Superior, M.Statius Priscus. Ca urmare se trece la întărirea limesului dacic de pe râul Someş.
        Şi mai puternică a fost răscoala din 157-158 din nordul Daciei. Acţiunilor unite ale dacilor supuşi cu cei liberi, romanii le-au făcut faţă numai datorită unui efort militar excepţional, în urma luptelor Antoninus Pius a luat titlul de Dacicus Maximus (CIL, VIII, 12513), adică învingător al dacilor. Răscoala dacilor şi ecoul înăbuşirii ei de către trupele romane sunt atestate de seria de monede bătute cu acest prilej, între care unele piese reprezintă Dacia ca roabă trintită la picioarele lui Marte care o apasă cu piciorul.
        În aceste scurte războaie au atacat carpii şi costobocii. Începe să se contureze o coaliţie antiromană. Pentru apărarea şi liniştea provinciei, pentru stăvilirea pericolului venit din exterior, Antonius Pius întăreşte castrele, aduce noi trupe şi trece la reorganizarea teritoriului, tot în trei părţi, după capitalele regiunilor: Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis. Pune pe primul plan armata şi nu relaţiile sociale şi economice, reduce activitatea comercială cu exteriorul şi cultivă relaţiile de pace cu vecinii.

Marcus Aurelius (161-180)
        Cu toate că răscoalele şi lupta de rezistenţă a poporului dac au fost în cele din urmă înăbuşite, totuşi acţiunea de eliberare de sub ocupaţia romană, din ce în ce mai apăsătoare, nu a putut fi curmată. De altfel o nouă ocazie pentru o insurecţie generală care s-a întins repede şi la sud de Dunăre au fost războaiele "marcomanice". Pe toată durata lor (anii 167-180) lupta de eliberare din provincii s-a împletit cu acţiunile declanşate de dacii liberi şi de alte populaţii. Astfel s-a creat un vast front antiroman de la Marea Nordului şi din Britannia până la Marea Neagră şi Eufrat, precum şi în Africa (Historia Augusta, Marcus Antonius, 22, 1). Frontierele nordice, estice şi sudice ale Imperiului roman au fost presate cu putere, în această perioadă un rol important jucându-l mişcările şi revoltele interioare.
        Pentru a face faţă pericolului intern şi extern în Dacia au fost aduse noi trupe: legiunea V Macedonica şi detaşamente din legiunile X Fretensis, XI Claudia, I Italica. Răscoala populaţiei dace a fost foarte puternică, însăşi capitala provinciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, precum şi alte centre, ca Tibiscum, s-au găsit într-o mare primejdie. O expresie dintr-un text al unei inscripţii arată că Sarmizegetusa a trecut printr-un "dublu pericol" (ancipiti periculo) care poate fi interpretat ca pericolul venit în egală măsură din partea populaţiei locale revoltate împotriva autorităţilor romane cât şi din partea dacilor liberi şi iazygilor raliaţi răsculaţilor. Villae-le şi sanctuarele din jurul capitalei au fost complet distruse. La aceste acţiuni s-au alăturat dacii liberi şi probabil vandalii germanici recent sosiţi în preajma provinciei.
        Focul răscoalei s-a întins şi la sud de Dunăre, unde inscripţiile funerare vorbesc acum frecvent de latrones - exponenţi ai unei mişcări populare cu caracter predominant social. Pentru restabilirea situaţiei Marcus Aurelius a procedat la instituirea unui comandament unic pentru Moesia Superior şi Dacia, încredinţat generalului Claudius Fronto.
        Sub domnia lui Marcus Aurelius, atacurile din exterior cunosc o nouă formă. Parţii lovesc imperiul în 167, sunt deplasate forţe şi din Dacia. Când romanii nu se aşteptau, din nord sunt atacate simultan Dacia Traiană, Retia, Noricum, cele două Pannonii şi în acelaşi timp, sudul Dunării. Se formase o "federaţie barbară" din formaţiunile teritoriale statale nord tracice ale quazilor, iasigilor, costobocilor, roxolanilor, carpilor, goţilor etc.

        Toată durata domniei lui Marcus Aurelius (19 ani), este legată de lupte crâncene, în războaiele cu dacii revoltaţi, vandalii germanici şi iazygii (CIL, VI, 31640).
        În anul 170 răsculaţilor li s-au alăturat costobocii, care au efectuat un raid până în adâncul Peninsulei Balcanice, în Macedonia şi Grecia. Există unele indicii care sugerează că, folosindu-se de acest prilej, masele autohtone din estul Moesiei Inferior s-au răsculat şi distrugând pietrele de hotar, au pus stăpânire pe pământurile coloniştilor romani şi ale celor bogaţi, cum s-a întâmplat în jurul cetăţii Ausdecensilor şi la Tropaeum Traiani (CIL, III, 14214). Guvernatorul M.Claudius Fronto a fost ucis "luptând eroic şi până la capăt pentru republică", "însăşi capitala Daciei se afla la un moment dat în mare primejdie fiind atacată din două direcţii" (Historia Augusta, Marcus Antonius, 22, 1). Gravitatea situaţiei este reliefată şi de faptul că în anul 174 împăratul Marcus Aurelius a venit în Dacia unde a restabilit cu greu situaţia. El este nevoit să întreprindă o serie de măsuri pentru apărare, în primul rând aduce de la Troesmis, la Potaisa, Legiunea V Macedonia, mărind forţa armată şi cu noi recrutări. Trece la organizarea militară a provinciei, în locul unor civili (procuratori) conduc comandanţii (legaţii) Legiunilor XII Gemina şi V Macedonica. Pentru prima dată, se creează un comandament unic al celor trei Dacii (Porolisensis, Apulensis şi Malvensis) şi al celor două Moesii (Superior şi Inferior), situaţie în care pe lângă concentrarea unui mare număr de forţe militare s-a încercat asigurarea operativităţii deciziilor militare.
        După ce obţin unele succese militare, costobocii sunt înfrânţi în mai multe rânduri în următoarele două decenii, fapt care le slăbeşte forţa, ca urmare, ei nu mai sunt menţionaţi în izvoarele istorice.
        După înfrângerea quazilor, iasigilor şi aliaţilor lor, Marcus Aurelius ridică în inima Romei o Columnă, după modelul lui Traian, ea are o semnificaţie deosebită pentru romanitatea răsăriteană, deoarece pe columna lui Traian este imortalizată vitejia în luptă a dacilor în apărare, iar pe Columna lui Marcu Aurelius lupta lor pentru libertate.
        Cu toată duritatea luptelor şi a măcelului realizat împotriva iasigilor şi quazilor, Marcus Aurelius, n-a putut să-i înfrângă. Abia fiul său, Commodus, în 180, a încheiat o pace provizorie cu dacii liberi, etapă în care s-a realizat o "...răscruce între epoca când Roma ţinea aceste popoare în stare clientelară şi aceea când le va cumpăra pacea cu bani grei" (Historia Augusta, Commodus, 13, 5).

Commodus Antoninus (180-192)
        Commodus renunţă la planurile tatălui său de a supune popoarele libere din vestul şi nordul Daciei Traiane şi caută să le câştige loialitatea. Voia să le cedeze Dacia Porolisensis, care să asigure legătura politică şi economică între cele două părţi. Dar n-avusese timp pentru a-şi realiza acest vis. Cu toate că a dus o politică de apropiere şi de pace faţă de neamurile dacice libere, la început Commodus avusese parte de războaie dacice în 180, 183 şi 184. În Vita Commodus se arată: "În vreme ce el trăia astfel (în desfrâu), legaţii săi au învins pe mauri şi pe daci (victi daci), liniştiră cele două Panonii. În Britania, în Germania şi în Dacia îi impuseră stăpânirea, pe când aceste provincii voiau să se elibereze" (Historia Augusta, Commodus, 13, 5). Generalii romani D.Clodius Albinus şi C.Pescennius Niger sunt cei care duc lupte victorioase împotriva dacilor liberi din nordul provinciei, ]n cursul acestor evenimente.
        Starea de nesiguranţă generată de lupte în provincia dacică sub Marcus Aurelius şi Commodus Antoninus, se reflectă şi prin multe îngropări de tezaure.

Lucius Septimius Severus (193-211)
        Urcă pe tron când popoarele libere nord tracice şi cele parte din Orient devin tot mai puternice şi produc o criză în Imperiul Roman. Ameninţarea directă a acestor popoare libere l-a obligat pe Septimius Severus să aducă în prim-plan, armata. Sub domnia lui s-a trecut la militarizarea imperiului. Armata ajunsese la 350.000 luptători activi, din care 120.000 erau plasaţi la Dunărea de Jos. Armata devenise cea mai preţuită în imperiu. Toate funcţiile puterii de stat treceau pe planul al doilea, faţă de cele militare, în Dacia Traiană se trece la întărirea hotarelor, a fortificaţiilor de la graniţă şi din interior. Pentru asigurarea liniştii în interior organizează o vastă reţea de poliţie militară, răspândită în toată provincia. Poliţia de frumentari şi stationari, colabora cu populaţia. Septimius Severus dăduse o mare atenţie provinciei dacice ocupate, ea fiind sursa de aprovizionare a armatei cu produse agro-alimentare şi meşteşugăreşti, cu recruţi, ofiţeri şi arme, minele de sare şi aur asigurau resursele pentru cheltuieli militare atât de vaste. Măsurile luate, în loc să liniştească formaţiunile teritoriale nord tracice le-au unit, iar în viitor vor influenţa tot mai mult politica Imperiului Roman.

Caracalla (211-217)
        Domnia lui Bassianus Caracalla se caracterizează printr-o politică dură, crudă, dusă până la demenţă (Historia Augusta). El întreţine politica de militarizare impusă de către tatăl său, iar prin acte juridice întăreşte exploatarea social-economică. Prin edictul din 211, act juridic numit Constituţia Antoniniana, garantează cetăţenie tuturor locuitorilor imperiului, în realitate obligând la plata impozitelor pe toţi cei care aveau bunuri şi venituri. Acest act aduce şi provinciei Daciei Traiane multă mizerie, privilegiaţii obligă la muncă forţată ţărănimea băştinaşă, iar mărirea impozitelor cade asupra celor exploataţi. Contradicţia dintre societate şi administraţia romană, formată şi din autohtoni, creşte. Se adânceşte prăpastia între sat şi oraş, ultimul fiind cuib de retragere a celor bogaţi. Se creează o nesiguranţă în provincie, numărul celor numiţi latrones (lotri, haiduci) creşte şi îşi manifestă prezenţa tot mai frecvent, sărăcimea se înmulţeşte.
        Caracalla declară cu mândrie: "Nimeni în afară de mine nu trebuie să posede bani, pentru ca eu să-i pot da soldaţilor". Cu toate acestea carpii atacă imperiul în 214. Roxolanii se află în alianţă cu costobocii, carpii şi bastarnii şi luptă împotriva imperiului. Dio Cassius vorbeşte despre atacul lacringilor, a dacilor liberi, război care se prelungeşte până în 217-218 sub Macrinus. Atacurile permanente din exterior, îmbinate cu agitaţia latrones din interior, obligă pe Caracalla să întărească poliţia militară din provincia Dacia Traiană. Aţâţă pe vandali împotriva marcomanilor. Pe regele quazilor, îl atrage pentru tratative, dar îl reţine, îl judecă şi-l condamnă la moarte. Duce tratative cu dacii liberi la Porolissensis, opreşte apoi ostatici sub pretextul unei alianţe. Politica agresivă dusă de Caracalla uneşte neamurile nord tracice şi se cimentează tot mai mult o vastă Federaţie antiromană.

Macrinus (217-218)
        Marcus Opellius Severus Macrinus duce tratative cu dacii liberi, pe lângă tributul pe care-l plăteşte restituie şi ostatecii luaţi de Caracalla. Ca să redreseze economia imperiului încearcă să reducă cheltuielile militare, dar militarii se revoltă. Este dur cu cei răzvrătiţi şi aplică, pentru prima dată, centesimarea, prin tragere la sorţi să fie omorât tot al zecelea, al doisprezecelea ori al o sutălea (pe lângă decimare şi ventesimare).

Alexander Severus (222-235)
        Numele întreg este Marcus Aurelius Severus Alexander. Sub împărăţia lui, cultul Soarelui decade. Datorită presiunilor la graniţele provinciei dacice, trece la întărirea castrelor şi la reconstrucţia celor distruse. Armata imperială este bine plătită. Când, din lipsă de bani, reduce soldele, este ucis.
        Domniile lui Caracalla, Elagabal şi Alexander Severus aduc în provinciile imperiului multă mizerie. Moneda bună se ascunde şi se accentuează diferenţierea dintre homestiores şi humiliores. Pentru primii, se introduc responsabilităţile colective faţă de stat şi oraş, iar pentru ultimii se trece la munca forţată. Din 117 e.n., când s-a declanşat primul atac de către dacii liberi, şi până la Alexander Severus (235), timp de 118 ani, popoarele nord tracice libere au aplicat strategia folosită de Traian: atacuri scurte, prin surprindere, dar de lungă durată prin repetarea lor. Atacau simultan, atât Dacia Traiană cât şi teritoriile tracice din sudul Dunării. Ocupau ţinuturi pe care apoi le abandonau, nu erau create condiţiile pentru a le păstra şi organiza. Urmăreau menţinerea trează în rândul administraţiei romane a sentimentului de nesiguranţă. Această strategie viza mai mult decât eliberarea teritoriilor dacice ocupate, ţintea destrămarea Imperiului Roman. Ea a produs multe necazuri imperiului: în primul rând atacurile neprevăzute ţineau în alertă imperiul fiind obligat să menţină o armată numeroasă, întreţinerea armatei solicita cheltuieli foarte mari care la rândul lor accentuau mereu criza economică.
        Imperiul Roman ajunsese în această perioadă, când războaiele (de uzură) se purtau pe solul provinciilor romane, să mărească armata cu ostaşi recrutaţi de la faţa locului, nu avea timp să-i transfere în alte provincii, în această perioadă în latineşte se dădeau numai comenzile, iar ostaşii vorbeau limba lor. Se deschide o nouă epocă în cadrul imperiului, când legiunile aleg împăratul.

Maximinus Tracul (235-238)
        Maximinus Thrax este ales împărat, de armată. Eutropiu arată: "Maximinius este cel dintâi care, din simplu soldat, a ajuns la domnie numai prin voinţa armatei, fără sprijinul sau consimţământul Senatului şi fără să fi fost şi el senator". După Ammianus Marcellinus "Maximinus Thrax ... se trăgea din neamul carpilor". Iar în Vita Maximini, duo IV: "Amatus est autem unice a Getis guasi eorum viris (Iubit de geţi în mod deosebit ca şi pe unul dintre ai lor). Severus se adresează lui Maximinus Thrax când îl remarcă ca luptător deosebit: "Ce vrei, Tracule?". "Urmând exemplul lui Spartacus, s-a condus în viaţa particulară, ca şi în înaltele funcţii de împărat, după normele morale şi tradiţiile neamului său, care exalta în epopei şi legende figurile memoriale ale lui Dromichete, Burebista şi Decebal".
        Cu toate că izvoarele istorice îl prezintă pe Maximin de neam tracic, istoriografia modernă, care acceptă dispariţia limbii şi a popoarelor trace, încearcă uneori să-l prezinte de origine "germană". Argumentele aduse sunt numele mamei sale Ababa şi al tatălui Micea şi faptul că era barbar şi vorbea prost latineşte.
        Când Maximin Tracul este proclamat împărat situaţia imperiului este critică. Criza economică se adânceşte. Presiunile popoarelor nord tracice se menţin. Armata este numeroasă şi întreţinerea ei solicită mari sume de bani, care nu mai pot fi asigurate prin impozitele obişnuite. Maximin trece la luarea unor măsuri economice "revoluţionare" care lovesc în aristocraţie şi în clerul roman şi creştin, începe să impună disciplina militară, chiar în administraţie. Armata se află alături de ţărănime şi de cei exploataţi, se "deschide atacul împotriva aristocraţiei orăşeneşti". Maximin este numit tribun al poporului, în provincia Dacia lui Traian, aristocraţia împachetează discret şi se îndreaptă spre locuri mai sigure.
        Ca să iasă din criza în care se adâncea imperiul, împăratul trece la "naţionalizările" averilor, la "secularizarea" bunurilor templelor, la preluarea bugetelor oraşelor, la topirea monumentelor de metal preţios etc. Toţi banii erau folosiţi pentru întreţinerea trupelor. Criza însă se adâncea şi Maximin Tracul a trebuit să poarte în anul 236 lupte împotriva dacilor liberi care atacau imperiul în alianţă cu sarmaţii. El ia titlurile de Dacicus Maximus şi Sarmaticus Maximus. Armata l-a ridicat, dar tot ea l-a asasinat când devenise înfometată şi istovită.

Gordian (238-244)
        În timpul lui Gordian al III-lea, imperiul se zbate în greutăţi financiare, iar din exterior, la Dunărea de Jos, se întreprind atacuri puternice de către dacii liberi. În 238, are loc o puternică invazie a carpilor (triburi de daci liberi aşezaţi în Moldova) aliaţi cu goţii, la Dunărea de Jos, în vremea împăraţilor uzurpatori, Pupienus şi Balbinus. Acţiunea este respinsă de Tullius Menophilus, noul guvernator al Moesiei Inferior. În anul 242, are loc o altă invazie carpo-gotică în Moesia şi Tracia.
        Gordian conduce tratative prin guvernatorul Moesiei Inferioare, cu alianţa nord tracică pentru retragerea lor. Le plăteşte tribut şi subvenţii anuale. Simultan, în Orient atacă şi perşii. Sub comanda lui Gordian al III-lea criza economică se adânceşte.

Filip Arabul (244-249)
        Face eforturi de a stabiliza situaţia economică, dar nu reuşeşte. Alianţa nord tracică, în 245, atacă imperiul. Forţa carpică nu poate fi oprită de guvernatorul Moesiei Inferior. Messalinus Severianus vine cu trupe în ajutorul guvernatorului. Armata romană este respinsă şi hărţuită. Atacurile carpilor şi îndeosebi războiul purtat de aceştia împotriva imperiului la graniţele estice ale provinciei Dacia (245-247) au determinat abandonarea definitivă a limesului Transalutan şi replierea trupelor romane pe linia Oltului, unde Filip Arabul, care şi-a luat titlul de Carpicus Maximus, a întărit oraşul Romula, Sucidava, Drobeta) (CIL, III, 1031). Trupele aliate nord tracice ajung în Tracia şi Macedonia, unde populaţia îi primeşte cu entuziasm. Abia în 247 intervine Filip Arabul şi trupele aliate carpice se retrag din aceste regiuni, împăratul are nevoie de un eveniment deosebit prin care să atragă atenţia, să se uite criza prin care trece imperiul. Momentul fusese găsit pe 21 aprilie 247, prin serbările mileniului imperial. O mie de ani de la fondarea Romei, Cetatea Eternă. Dar cu toate serbările organizate, situaţia n-a putut fi schimbată devenind tot mai critică. În 248, profitând de tulburările din Imperiul roman, o coaliţie de goţi, carpi, taifali, bastarni, conduşi de regii goţi Argaithus şi Guntherichus, invadează Dobrogea. Sunt respinşi de C.Messius Quintus Decius. Majoritatea cercetătorilor leagă de acest eveniment distrugerea oraşului Histria. Viaţa urbană va renaşte la Histria abia în vremea domniilor împăraţilor Aurelian şi Probus. Noul zid de incintă nu mai înconjoară însă la acea dată decât 1/3 (circa 5 ha) din aria de odinioară a oraşului.

Decius (249-251)
        Caius Messius Quintus Decius Traianus, urcat la domnie, s-a străduit să găsească un vinovat pentru starea critică din imperiu. El, faţă de Filip Arabul, oferise o altă soluţie. Vinovaţi pentru toate atacurile şi invaziile dinspre răsărit, pentru greutăţile economice au devenit creştinii.
        În 259 declanşează o prigoană împotriva creştinilor, legiferată prin decret. Dar alianţa carpo-getogotă atacă mai viguros Moesia. În drumul lor spre Tracia sunt întâmpinaţi de către Decius care este bătut şi pus pe fugă. Ajuns în capitala Traciei, sub protecţia lor, este proclamat împărat Priscus, fiul fostului împărat Filip Arabul şi îmbrăcat în purpura imperială. Decius, cunoscând tactica carpilor de a se retrage după un atac, îşi reorganizează armata şi-i aşteaptă pentru o confruntare decisivă. Locul bătăliei fusese ales însă de armata carpo-getogotă lângă Abrittus (azi Razgrad, Bulgaria), în Moesia. Trupele legiunilor romane sunt învinse iar împăratul împreună cu fiul său ucişi. Pentru prima dată în istoria Romei, un împărat îşi găseşte moartea pe câmpul de luptă. Rămăşiţele oştirilor romane, cu sprijinul învingătorilor, aleg împărat pe C.Vibius Trebonianus Gallus, legat al Moesiei Inferior.
        Luptele interne combinate cu atacuri externe din vremea lui Decius, care a primit titlul de Dacicus Maximus şi Restitutor Daciarum (CIL, III, 1176), sunt atestate de monedele bătute de acest împărat, ca şi de cei care i-au urmat, dovedesc eforturile deosebite ale stăpânirii romane de a menţine provincia precum şi de a rezista adversarilor din interior şi din afară. Pe monede imperiale apare legenda de Dacia Felix. Domnia împăratului Decius marchează accentuarea declinului economico-cultural al Daciei.

Gallus (251-253)
        Încheie pace cu alianţa nord-tracică, plăteşte tribut şi subvenţii anuale. Criza economică este accentuată de dezorganizarea provinciilor dunărene în urma invaziei trupelor alianţei carpice. Vina dezastrului este aruncată tot pe creştini, pe care îi persecută. Dar alianţa nord-tracică se îndreaptă din nou spre sudul Dunării. Atacul este respins de către guvernatorul celor două Moesii şi al Pannoniei Inferioare, Aemilius Aemilianus. Datorită succesului repurtat, trupele îl proclamă împărat. Gallus trimite pe P.Licinus Valerianus, general cu comanda trupelor pe Rin să-l suprime, dar înainte de-a întâlni pe Aemilianus, legiunile sale îl aleg împărat. Astfel, în luna mai 253 la conducerea imperiului se aflau trei împăraţi. Aemilianus îi reprimă pe Gallus şi pe fiul său, iar Aemilianus la rândul lui este ucis de către soldaţii săi. Valerian rămâne singur la cârma imperiului (Zosimos, II, 45, 1).

Valerian (253-260)
        Starea imperiului, sub domnia lui, devine tot mai tulbure. Armata îşi pierde forţa de şoc. Luptele fratricide slăbesc unitatea şi puterea armatei. Trupele sunt împrăştiate în tot imperiul. Atacurile dezlănţuite de către alianţa nord tracică se ţin lanţ. Legiunile sunt hărţuite şi angajate mereu în lupte de apărare. Armata numeroasă comportă mari cheltuieli. Dar banii, în continuare, lipsesc, în 256 se porneşte un atac simultan din nordul Dunării şi Orient. Alianţa carpică atacă sudul Dunării pe uscat şi pe mare. În 256 supune Colhida, în 257 şi 258 ocupă Trapezuntul, forţează Bosforul şi eliberează oraşele de pe coasta Asiei Mici: Calcedon, Niceea, Apameea, Nicomedia etc. În acelaşi timp atacă şi perşii, prin Sapur, Mesopotamia. Valerian este obligat să se deplaseze în Orient pentru a purta războiul cu perşii. Este înfrânt şi luat prizonier. Acest eşec are o influenţă negativă asupra imperiului. Nu cu mult timp în urmă fusese ucis un împărat, Decius, pe câmpul de luptă cu alianţa carpică, iar acum un altul era făcut prizonier.
        Este epoca în care se conturează tot mai bine ideea că luptele dintre forţele nord-tracice şi romani sunt inutile şi ele duc la slăbirea imperiului; cheia soluţiei se află în Dacia Traiană. Încă din anul 160 s-a observat că băştinaşii din Dacia Traiană n-au mai răspuns cu prea mult entuziasm la atacurile dacilor liberi împotriva provinciei. Erau angajaţi într-o viaţă din ce în ce tot mai liniştită şi sigură. Populaţia era antrenată în toate problemele sociale şi administrative, iar legiunile erau mereu completate cu recruţi locali. Se făcuse o legătură afectivă şi de interese între armată, administraţie şi popor. Viaţa în cadrul obştii săteşti cunoscuse o înflorire socială şi economică. În acest timp alianţa nord tracică se organiza nu pentru a ataca Dacia Traiană, ci sudul Dunării: Moesia, Tracia, Macedonia etc. Prin forţa lor militară au ajuns să sprijine urcarea pe tron a unor împăraţi sau să contribuie la înlăturarea altora, să influenţeze politica imperiului etc.
        Se poate trage concluzia că dacă politica împăraţilor ar fi fost mai conciliantă faţă de Dacia Traiană s-ar fi putut duce tratative directe cu alianţa nord tracică. Provincia Dacia putea fi folosită ca o punte de legătură dintre aceste forţe şi imperiu. Se observă începând cu Valerian, dar mai cu seamă cu fiul său Gallienus, o schimbare radicală în politica dusă faţă de Dacia Traiană, faţă de tracii nordici în general.

Gallienus (259-268)
        P. Licinus Egnatius Gallienus preia împărăţia, de la tatăl său (prizonier la perşi), în condiţiile cele mai grele din istoria imperiului. Atmosferă generală de nemulţimire. Generalii, în loc să fie uniţi, caută fiecare să fie stăpân pe anumite provincii sub pretextul salvării lor. Astfel, Postumus se declară împăratul Galliei, ca stat independent în 259. Se menţine la putere până în 268 când este omorât de către un ofiţer de-al său. Ingenus, încă din 258, profitând de faptul că Valerian se bătea în Orient, iar carpo-getogoţii făceau ravagii în sudul Dunării, este aclamat împărat de către legiunile din Pannonia şi recunoscut de către cele din Moesia. Îşi fixează reşedinţa la Sirmium. Gallienus îl atacă şi-l înlătură pe Ingenus. Lupta se dă lângă Sirmium la Mursa. Gallienus nu se mulţumeşte numai cu înlăturarea rivalului său, dar se răzbună cu cruzime pe soldaţii şi ofiţerii lui Ingenus şi chiar pe populaţia autohtonă dacoromană din Moesia. Atitudinea dură avusese un efect contrar, în 258/259 este proclamat împărat, de către legiunile din Pannonia, Moesia şi Dacia Traiană, Regalianus (Publius Cornelius Regalianus). Legiunile de la Dunărea de mijloc: Legiunea a X-a Gemina; Legiunea a XIII-a Gemina (cantonată la Apulum în Dacia) şi Legiunea a XIV-a Gemina şi-au ales un singur împărat. Regalian (după Historia Augusta) era un general de valoare, bun organizator, strateg şi conducător. Descindea din neamul lui Decebal, regele dacilor (Historia Augusta, Triginta Tyrani, 10). Statul format din provinciile Dacia Traiană, Moesia, Illiria şi Pannonia Inferior avea un singur împărat şi era declarat autonom. Nu s-a realizat o ruptură politică şi economică faţă de Imperiul Roman. Administraţia, centralizată pe provincii, era subordonată împăratului Regalian care emite la Sarmisegetuza monedă proprie în 258-268 (de argint) cu efigia sa şi legenda: "IMP.CAES.P.C.REGALIANUS". Se găsesc 8 monede la muzeul din Viena, 5 emise sub Regalian, 258-268 şi 3 emise de soţia sa, Augusta Suplicia Driantulla, 268-272.
        În timpul lui Regalian, un rol important îl avea soţia sa care făcea parte dintr-o familie senatorială şi ţinea legături strânse cu Senatul. Aşa se explică evitarea ruperii totale faţă de Roma. Gallienus nu are ce să facă şi acceptă autonomia declarată de Regalianus. Aşteaptă însă momentul să-l înlăture, în august 268, Regalianus este ucis la instigarea fraţilor săi roxolani, care nu vedeau cu ochi buni autonomia, voiau independenţa. Dar şi Gallienus are aceeaşi soartă, cade ucis de conjuraţi.
        După 160 de ani de la ocuparea Daciei de către Traian, iese în evidenţă faptul că o mare parte din aristocraţia dacică s-a ataşat de interesul politic roman, aşa cum făcuse şi aristocraţia tracică din sudul Dunării. O altă parte, care în 106 s-a refugiat la dacii liberi, a acţionat mereu împotriva imperiului.
        Un alt guvernator, de astă dată din Egipt, Aemilianus se proclamă împărat în 261, este susţinut de legiunile sale şi declară autonomia Egiptului, în 262 este atacat şi înfrânt de către generalul Theodotus. Generalul roman Valens îmbrăcase purpura imperială în Grecia, iar trupele îl lichidaseră. La fel, senatorul Piso s-a proclamat singur Augustus. Nu s-a bucurat prea mult de purpură, fiind ucis de soldaţi. Macrinus îşi declară împăraţi pe fiii săi în Asia Mică şi Siria. Este răpus de Aureolus, unul dintre fiii lui. Al doilea fiu este îndepărtat de către Odenat. Aureolus, după ce a înfrânt pe Macrianus în Tracia, s-a îndreptat spre Raetia unde s-a proclamat împărat în 267. Toată domnia lui Gallienus este legată de uzurpări, dar şi de încercările de a stăvili atacurile repetate declanşate de Către alianţa nord tracică, care slăbise imperiul.
        Gallienus în condiţii atât de grele, ştie să menţină unitatea imperiului. Realizează o reformă militară, adaptată la condiţiile concrete, pune pe picioare o armată care să poată să se deplaseze rapid dintr-o parte în alta a imperiului. Pentru fiecare legiune formează corpuri de cavalerie care să acţioneze numai la ordinul comandantului suprem. Numărul călăreţilor dintr-o unitate creşte de la 120 la 726. Garda imperială capătă o formă de organizare precisă. Prin reforma militară facilitează ascensiunea cavalerilor, în detrimentul senatorilor, la posturile de comandă şi în conducerea provinciilor. Reformele militare şi alianţa cu tracii nordici, întreprinse de către Gallienus, salvează imperiul de la destrămare (Historia Augusta, Gallieni).
        Atacurile cele mai viguroase, în timpul lui Gallienus, sunt cele pornite de alianţa militară carpo-getogotică. Imperiul este atacat simultan, din două direcţii din nordul Dunării şi Asia Mică, trei ani consecutivi 263, 264 şi 265. În 267 îmbarcaţi în 500 de "corăbii", aliaţii carpo-getogoţilor apar pe litoralul sud-vestic al Pontului Euxin să sprijine trupele ele uscat. Gallienus renunţă la luptele cu Postumus în Galia şi vine în grabă în Peninsula Hemus. Plănuieşte să ducă tratative cu carpo-getogoţii. Dar după uzurparea lui Aureolus, Gallienus lasă pe generalul Marcianus să negocieze cu ei şi se duce în grabă spre Italia pentru a-l înfrunta pe Aureolus. Marcianus duce tratative cu alianţa nord-tracică, se înţeleg ca ambele tabere să se retragă fără lupte, aşa cum dorise Gallienus(Historia Augusta, Gallieni, 13, 6).
        Gallienus se îndreaptă spre Italia şi-l învinge pe Aureolus, dar este şi el ucis de conjuraţi. Claudius este proclamat împărat chiar de către Gallienus, înainte de moarte.
        În urma victoriilor repurtate asupra dacilor liberi, împăratul Gallienus adoptă titlul de Dacicus Maximus. După domnia lui Gallienus, inscripţiile încetează în Dacia; nu se mai cunoaşte nici un guvernator imperial si nici un procurator al vreuneia, din cele trei Dacii în răstimpul scurs până la evacuarea provinciei.
        Situaţia precară în care se zbătea provincia, pustiirile repetate, scăderea progresivă a vieţii economice şi comerciale au avut ca urmare începutul unui exod al păturilor înstărite în regiuni mai ferite ale imperiului.

Claudius al II-lea (268-270)
        Sub scurta lui domnie, provinciile dunărene sunt atacate din nou. Alianţa militară carpo-geto-gotică trece Dunărea cu o oaste de 320.000 (Historia Augusta). Bătălia se dă la Marcianopolis, capitala Moesiei, tinde trupele romane bat în retragere, însă la Naissus, în 269, armata carpo-getogoţilor este respinsă. Victoria îi oferă lui Claudius epitetul de Ghoticus. Victoria are un răsunet mare, în ultimul timp nu se mai vorbea de aşa ceva, de aceea voia să-i respingă dincolo de Dunăre. Nu reuşeşte. Moare pe neaşteptate la Sirmium în 270.
        Senatul încurajat de succesul lui Claudius, nu aşteaptă decizia soldaţilor şi numeşte împărat pe M.Aurelius Quintillus, fratele lui Claudius. Dar generalii care conduceau trupele dunărene, aleg împărat un general de frunte Aurelian. Quintillus este părăsit de trupe şi se sinucide.

Lucius Domitius Aurelianus (270-275)
        Aurelian este un împărat cu calităţi deosebite de comandant, strateg şi diplomat. Când urcă pe tron, alianţa militară carpo-getogotică atacă Scytia, Moesia şi Illiria. Aurelian, "fără bătălie", ucide pe un conducător de-al lor, Canabautu. Duce tratative cu ei şi-i face aliaţi, începe să se pregătească pentru marea ofensivă din Orient. Mai întâi redă în mod oficial autohtonilor provincia Dacia Traiană de unde retrage legiunile şi le aşază în Dacia Ripensis formată la sudul Dunării. Apoi, se îndreaptă spre Orient. Atacă regatul Palmirei, regina Zenobia devenind prizoniera lui. După marea victorie porneşte spre Europa. La Bosfor, când era să-l traverseze primeşte vestea revoltelor din Palmira şi Egipt. Aici se întâlneşte cu trupele aliate carpo-geto-gotice pe care le lasă în zonă, iar el pleacă cu armata lui spre cele două provincii ca să reprime revolta, în toată perioada campaniei lui Aurelian în Orient, în Tracia, Macedonia şi Anatolia ordinea şi liniştea era asigurată de trupele aliate, carpo-getogotice. Aurelian suprimă cele două revolte, apoi se îndreaptă spre Roma unde au renăscut din nou timpurile frumoase ale gloriei.
        De la Hadrian (117) şi până la Aurelian toţi împăraţii căutau soluţii pentru stăvilirea ofensivei întreprinse de către seminţiile nord tracice libere, majoritatea erau de ordin militar. Aurelian luase şi el măsuri militare dar cu totul diferite faţă de predecesorii săi. Cea mai importantă acţiune politică, militară şi diplomatică este legată de redarea, în mod oficial, în mâinile autohtonilor daci, mai mult sau mai puţin romanizaţi, a provinciei Dacia ocupată timp de 166 de ani. Izvoarele literare relatează despre abandonarea Daciei "amissa Daciae" "amissa provinciae" în timpul lui Gallienus când Dacia Traiană, Moesia şi Illiria şi-au declarat autonomia sub regele lor Regalianus. Se ştie că în timpul lui Gallienus aceste provincii autonome şi-au păstrat structura administrativă. Regalianus a preluat puterea în mod paşnic la fel ca şi Postumus în Gallia (259-268), Ingenius în Pannonia, Aemilianus în Egipt ori Valens în Grecia. Aceştia, care s-au declarat împăraţi n-au distrus în ţinuturile lor autonome, osatura socială, n-au demolat instituţiile de stat, n-a existat o "revoluţie" care să dea peste cap toată ordinea. Preluarea s-a desfăşurat în mod paşnic. Desigur, din provincia Dacia, cine se simţea vinovat în relaţiile cu băştinaşii, de frica unor răzbunări, şi-a luat averea şi-n grabă, ca măsură de siguranţă, a părăsit, de bună voie, provincia, situaţie trecută cu vederea şi de către Gallienus. Acest lucru întâmplase şi în alte părţi ale imperiului în Gallia, Egipt ş.a. Într-o asemenea conjunctură, oriunde şi oricând, o parte dintre funcţionari şi aristocraţie se retrag preventiv, de frica unor represalii. Dar amendarea, încetarea (intermittere) ocupării şi redarea provinciei Dacia autohtonilor, în mod oficial o realizează Aurelian, după cum menţionează Eutropius, Rufius Festus, Historia Augusta, Jordanes ş.a. (Eutropius, 8, 5, 1; Rufius Festus, 8, 4; Iordanes, Getica, 217, Historia Augusta, Vita Div Aureliani, 39).
        Aurelian luptase ca general sub comanda împăratului Claudius împotriva "dacilor liberi" pe care-i cunoştea foarte bine, ştia ce urmăresc, pe ce se bazează, pe cine reprezintă şi ce vor de la imperiu. Aurelian, după ce preia purpura imperială de la slăvitul Claudius, reia "ostilităţile" faţă de barbari dar fără nici o bătălie (Zosimos, I, 45), în loc de luptă, cu sinceritate trecuseră la parafarea unui tratat durabil şi folositor ambelor părţi, ratificat cu bucurie de către legiuni în urma experienţei din timpul luptelor crâncene avute sub Claudius. Aurelian este conştient de importanţa politică a tratatului şi-l supun spre aprobare nu Senatului, ci Armatei: carpo-getogoţii oferă oastei romane un corp de armată auxiliar pentru asigurarea liniştii în Peninsula Balcanică şi Anatolia. Tratatul este respectat cu atâta sfinţenie încât atunci când o ceată de getogoţi părăsise tabăra, comandantul corpului de armată ordonă ca şeful vinovat să fie prins şi ucis cu săgeţi "în chip de jertfă adusă sanctităţii tratatului". Cea mai importantă condiţie pe care Aurelian trebuia să o îndeplinească era să se retragă din Dacia Traiană şi să-i asigure independenţa (Eutropius, IX, 15, 9; Sextus Rufus, 8; Lactantius, De mortibus persecutorum, 9).
        Vita Divi Aureliani relatează victoria asupra carpilor şi geto-goţilor în 272. Evenimentele au avut loc în Moesia Inferior şi două inscripţii amintesc victoria (CIL, III, 7586). În urma victoriei repurtate, împăratul ia titlul de Carpicus Maximus şi Dacicus Maximus. După această "izbândă" transformă pe Carpo-getogoţi în aliaţi şi trece la refacerea graniţelor imperiului "până la vechile hotare"; încetează ocuparea Daciei Traiane, iar Moesia şi Illiria sunt redate administraţiei imperiale (Historia Augusta, Vita Divi Aureliani, 22, 3; Eutropius, 4, 131). Aduce din provincia Dacia cele două legiuni: a XIII-a Gemina la Ratiaria şi a V-a Macedonica la Oescus şi pregăteşte trupele din această, zonă pentru a fi alăturate celor care vor porni spre Orient. Când cele două legiuni au părăsit Dacia Traiană atunci li s-a dat posibilitatea acelora care voiau să se retragă în sud să se deplaseze cu armata în Dacia Ripensis. Dacia Traiană devenise independentă, dar aliată imperiului.

Tacitus (275-276)
        Noul împărat, la respectabila vârstă de 75 de ani, este nevoit să părăsească Roma şi să comande trupele pentru restabilirea ordinii în Anatolia, unde armata carpo-getogotică lăsată de Aurelian să asigure liniştea, la ştirea asasinării împăratului, n-a mai respectat alianţa şi a permis ca vaste teritorii să fie declarate autonome, în timpul lui Tacitus, se uită marile probleme ale imperiului şi se manifestă, din nou, lupta pentru putere, împăratul este asasinat.

Probus (276-282)
        Este cel mai bun soldat al lui Aurelian, dac de origine ca şi Aurelian şi Tacitus (Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman, p.229-230). În relaţiile cu Senatul a urmat exemplul lui Aurelian, dar cu mai mult tact. În politica internă s-a străduit să redreseze economia imperiului dar n-a reuşit. Efortul militar macină în continuare resursele. A continuat lupta împotriva duşmanilor din afară şi a tulburărilor din interiorul imperiului. De la începutul domniei, aproape la toate hotarele au apărut dificultăţi, în Galia s-a restabilit ordinea după un an, în Retia şi Egipt revoltele au fost potolite, Illiria este atacată de iazigi, dar se retrag. În 279 trupele carpo-getogote năvălesc în sudul Dunării, se duc tratative (Historia Augusta, Vita Probii, 13). Se renunţă la luptă. Se caută atragerea lor, se reactualizează harta cu imperiul. Probus permite staţionarea forţelor nord tracice în sudul Dunării, ca ele să asigure liniştea şi ordinea. După victoriile de la hotarele imperiului şi asigurarea ordinii în interior, în anul 281-282, Probus se întoarce la Roma şi organizează un triumf, dar departe de acela al lui Aurelian. Probus a considerat că este momentul să întreprindă o campanie împotriva perşilor. S-a dus la Sirmium unde şi-a concentrat armatele pentru frontul din Orient. Văzându-şi visul prea devreme realizat, a făcut o mare greşeală tactică: s-a pus să ţină o cuvântare în faţa soldaţilor prin care prevestea o epocă de pace. Rezultatul, soldaţii s-au răsculat şi l-au lichidat.

Revenirea dacilor liberi în provincia eliberată
        Între anii 280-300, în Dacia evacuată de garnizoanele romane pătrund triburi ale dacilor liberi. Descoperirile arheologice de la Mediaş, Reci (jud. Covasna), Soporu de Câmpie (jud. Cluj) atestă în ultimele decenii ale sec. 3 şi la începutul sec. 4 prezenţa carpilor pe teritoriul Transilvaniei.

Galeriu (305-311)
        Galeriu, cu numele întreg Caius Galerius Valerius Maximianus, cezar 293-305 şi Augustus între anii 305-311. Locul natal pe valea Timocului, la Felix Romuliana, identificată de arheologie pe dealul Măgura, la hotarul localităţii Gamzigrad. Au fost cercetate două mausolee şi două construcţii memoriale dedicate lui Divus Galerius şi Diva Romula.
        Galeriu, imediat după ce este numit Augustus, în 307, porneşte împotriva Romei, sub pretextul uzurpării lui Maxentius şi uciderii lui Flavius Severus de către oamenii acestuia. Roma este îngrozită. Iată cum este redată această pornire împotriva Romei de către Lactantius: "Odinioară, când a primit titlul de împărat, el a declarat că este duşmanul numelui de roman şi că vrea să schimbe titulatura Imperiului Roman cu aceea de Imperiul Dacic" (Lactantius, De mortibus persecutorum, 9, 1; 18, 13; 19, 1; 31, 2; 35, 3-4). Aproape de Roma, îşi pregăteşte armata de luptă şi ordonă o noapte de odihnă înaintea marelui atac. Dar, dimineaţa, se răzgândeşte. Armata de elită, puternică şi numeroasă, recrutată din provinciile tracice şi formată de ostaşi care aparţineau în majoritate acestui neam, este readusă la locul de unde plecase (Aurelius Victor, 39, 24-26; 40, 1, 6, 9, 10; Procopius, De Aedificiis, 14, 4). Aceasta radicală schimbare de atitudine a fost interpretată sub diferite forme. Poate că, atunci, în acea noapte, a învins geniul raţiunii. Galeriu nu s-a angajat în lupte fratricide cum o făcuseră atâţia împăraţi romani. Galeriu nu urmărea distrugerea Imperiului Roman, ci angajarea, pentru menţinerea lui, a neamurilor tracice, ceea ce a şi făcut în toată activitate lui. Probabil, în acea noapte, s-a gândit la varianta formării Imperiului Dacic numai în răsăritul imperiului, unde trăiau, de mii de ani, popoarele tracice subordonate romanităţii. De ce oare afirmase Galeriu că vrea să schimbe titulatura Imperiului Roman în Imperiul Dacic? Atitudinea a fost atribuită influenţei mamei sale, Romula, dacă de origine, care ţinea la tradiţiile neamului său. Dar, izvoarele narative mai amintesc corupţia aristocraţiei din Roma, criza economică permanentă, prăpastia dintre săraci şi bogaţi în contrast cu potenţialul etnic, economic, uman şi moral din răsăritul imperiului. Galeriu, ca cesar timp de 12 ani (293-305), răspunde de ţinuturile dunărene de la Noricum până la Delta Dunării, având reşedinţa la Sirmium (Mitruvifa). Aici, ca organizator şi militar, aplică reformele lui Diocletian şi participă la consolidarea relaţiilor cu neamurile dacilor. Faptele de arme sunt de menţionat: de şase ori titlul triumfal de Carpicus maximus, Sarmaticus maximus, etc.. Galeriu în campania din 297 contra Persiei îşi organizează armata din daci de pe teritoriile celor trei Dacii, din trupe oferite de carpo-getogoţi ca aliaţi şi ostaşi din Moesia, Pannonia, Macedonia, Tracia etc. , toţi aparţinând aceluiaşi neam tracic mai mult sau mai puţin romanizaţi. Garda imperială era alcătuită din daci de pe teritoriul Daciei lui Decebal, în anturajul şi la curtea cesarului erau aceeaşi. Dacia lui Traian independentă intra în categoria satellites, iar alianţa nord tracică în protectores care ofereau ostaşi mercenari, păzeau graniţele şi primeau subsidii de la romani. După victoria răsunătoare contra Persiei, pentru apoteozarea ei, se construieşte marele arc de triumf la Salonic. Pe basoreliefurile arcului este reprezentată armata "dacică" a lui Galeriu şi emblema naţională a dacilor, "zmei-balauri" cu cap de lup, care revine după două sute de ani în arena istoriei. Arcul de triumf de la Salonic, monument istoric inestimabil pentru romanitatea răsăriteană, trebuie păstrat în conştiinţa şi memoria dacoromânilor şi aromânilor de astăzi. Faptul că Augustul Galeriu intenţiona să transforme Imperiul roman de răsărit în Imperiul Dacic n-a fost un vis, o dorinţă deşartă, gândul s-a născut datorită cunoaşterii realităţilor social-economice şi etnice din această parte a Europei.
        Galeriu se stinge de o boală incurabilă în anul 311, luna mai. Rămân patru Augustus: Maximinus Daia (în locul lui Galeriu), Constantin, Licinus şi Maxentius.

Constantin cel Mare (306-324)
        În anii 315-316, după respingerea unor atacuri ale goţilor şi carpilor la Dunăre, Constantin cel Mare adoptă titlul de Gothicus Maximus şi de Carpicus Maximus.
        În iarna dintre anii 331-332, goţii traversează Dunărea şi invadează provinciile balcanice. După înfrângerea lor zdrobitoare de către Constantin cel Mare, împăratul ia titlul de "Gothicus victor ac triumphator".

Ultimele acţiuni de revoltă ale dacilor
        Cu ocazia unei invazii a hunilor şi a scirilor în Imperiul roman din anul 381, carpii sunt menţionaţi de către istoricul bizantin Zosimos pentru ultima dată în izvoarele istorice antice.
        Începând cu această perioadă, sub presiunea raidurilor popoarelor migratorii şi îndeosebi ale hunilor, populaţia daco-romanâ din Dacia este constrânsă să părăsească vechile oraşe şi târguri şi să ducă o viaţă de agricultori şi de păstori. Paulus Orosius: "Se află romani care voiesc mai bine să trăiască săraci dar liberi între barbari, decât să susţină între romani greutatea dărilor" sau ale lui Priscus din Fanion: "Cei ce rămân la huni îşi duc traiul în linişte, fiecare bucurându-se de tot ce are, nesupărat şi neasuprit", atestă complexitatea relaţiilor dintre romanitatea de pe cele două maluri ale Dunării şi frecventele intermigraţii.

BIBLIOGRAFIE:
1. BERINDE Aurel - GENEZA ROMANITĂŢII RĂSĂRITENE
2. MATEI C. Horia - ISTORIA ROMÂNIEI ÎN DATE
3. *** - ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN
4. CRIŞAN Ioan Horaţiu - BUREBISTA ŞI EPOCA SA