Denumirea antică generală pentru armată, era miles. Etimologia nu este clarificată în totalitate. Aceasta a evoluat mult de la triburi războinice la apanaje aristocratice, la armată obligatorie și profesionistă devenind o mașinărie de război eficientă, poate cea mai eficientă din istoria lumii, prin pragmatismul, extensia teritorială și temporală pe care și-a asigurat-o. Despre armata în era regală se știu puține lucruri. În această perioadă, armata se trece de la faza "cetățenească", la faza profesionistă. Superioritatea dobândind-o prin reforma lui Gaius Marius în anul 100 î.e.n.. În timpul regelui Romulus, societatea romană era constituită în 80 de curiae și trei triburi. Din acestea au fost recrutați 8000 de pedites (infanteriști) și 800 de celeres (călăreți). Atunci pare să se fi născut schema zecimală, un călăreț la fiecare 10 infanteriști. După introducearea de către Servius Tullius a census-ului, au rezultat 6 clase sociale din care se recrutau soldați în funcție de echipamentul pe care și-l permiteau. Patricienii de rang senatorial sau ecvestru, compuneau ofițerimea. Cei bogați formau cavaleria grea, echipați ca și grecii hopliți, restul claselor (rorarii) erau înarmați cu armament ușor. Armata ajunge la 18 centurii de călăreți, 82 de centurii de primă clasă (din care 2 centurii de ingineri), câte 20 de centurii din clasele a doua, a treia și a patra și 32 de centurii din clasa a cincea (din care 2 de trâmbițași). Cea mai mare rușine prin care a trecut armata a fost în timpul atacului Romei de către galul Brennus, în anul 387 î.e.n.. Locuitorii Romei au vrut să părăsească orașul și să se mute la Veii dar în ultimul moment situația a fost salvată. De aici intervin schimbări majore în armata romană. Prima schimbare majoră a fost renunțarea la falanga grecească introducându-se legiunea, îmbunătățindu-se echipamentul, adoptându-se diverse tactici de luptă. În era republicană, serviciul armat devine datorie. Armata era ridicată anual, în legătură cu serviciul armat de un an, dar care se perpetua cu siguranță an de an prin invitații ale comandanților (denumiți evocati). Soldații erau selectați de comitete conduse de un magistrat denumit tribunus. La sfârșitul perioadei republicane numărul legiunilor ajunge la peste 50. Dacă Servius Tullius stabilește fundația socială pentru o armată superioară, Publius Cornelius Scipio transformă armata serviană într-o mașină de război de succes. În perioada imperială armata ajunge la un număr de 60 de legiuni pentru ca Augustus să le înjumătățească la 28 însumând 160.000 de soldați iar la sfârșitul perioade celor 5 Împărați Buni să atingă aproape 400.000 de soldați. Treptat, până în perioada imperială, durata serviciului obligatoriu crește de la un an la minim 25 de ani, iar conducătorul suprem atât ierarhic cât și adorat devine împăratul. Începând cu secolul al III-lea e.n. această practică a jurământului credinței față de împărat va duce în final la numeroase cazuri de uzurpări și războaie civile astfel încât în această perioadă șansele ca armată romană să fie atacată de o fracțiune rebelă sunt mult mai mari decât să fie atacate de popoare străine.
REFORMA LUI GAIUS MARIUS
La sfârșitul secolului al II-lea î.e.n., armata romană suferea la capitolul experiență și forță umană. Astfel influentul Gaius Marius s-a folosit de poziția sa pentru a reorganiza armata republicană romană. El a adoptat o măsură, tehnic ilegală, prin care a recrutat soldați din păturile sociale inferioare care nu întruneau condițiile oficiale pentru încorporare. El a introdus orgnizarea legiunilor în cohorte, renunțând la sistemul bazat pe manipule. Noile legiuni aveau 10 cohorte, fiecare de 6 centurii a câte 80 de oameni. Prima cohortă ducea stindardul legiunii, o acvilă din aur sau argint. Această cohortă avea doar 5 centurii dar a 160 de soldați fiecare. Legiunile devin acum unități permanente nu ridicate doar în caz de urgență. Ca unități stabile ele devin mai eficiente și dezvoltă un adânc devotament pentru comandați. Deasemenea se începe standardizarea soldaților romani. Soldații bogați aveau echipament mai bun și mai decorat și de asemenea își permiteau să angajeze cărăuși sau să închirieze măgari care să le transporte echipamentul. Marius a interzis aceste practici, standardizând echipamentul și implementând o metodă de aranjare a întregului echipament și o metodă de transport al lui, metodă cunoscută sub numele de "măgarul lui Marius". Reforma lui Marius a avut și un puternic impact politic, acesta fiind începutul sfârșitului pentru republica romană.
COMPUNEREA UNEI LEGIUNI
Numele de legiune derivă din legio care semnifică taxă sau sechestru. Acesta își are originea în perioada republicană, când nu exista o armată permanentă ci doar una temporară, în care soldații erau adunați obligatoriu, iar odată starea de necesitate încheiată, erau lăsați la vatră. Această perioadă a durat până la reforma lui Marius (100 î.e.n.).
Legiunea în era republicană avea în componență, în mod normal 4200 de soldați. Fiecare legiune era împărțită în subdivizii, de câte 420 de soldați, numite cohorte. Fiecare cohortă conținea câte o manipulă de 60 de triari, una de 120 de principali, una de 120 de hastati și una de 120 de velites. Fiecare manipulă era împărțită în două centurii, fiecare comandată de câte un centurion. Acestea puteau fi împărțite mai departe în contuburnii, unități de câte 8 oameni.
Legiunea în era imperială era comandartă de un legat. În această perioadă, în mod normal, legiunea era formată din 5280 de soldați. Ea era împărțită în 10 cohorte. Fiecare cohortă era formată din 480 de soldați cu excepția primeia, care avea 960 de soldați. Cohorta era condusă de cel mai bătrân centurion aflat în componența ei. Cohortele erau împărțite în 6 centurii. Fiecare centurie era formată din 80 de soldați, cu excepția celor din prima cohortă, care erau formate din 160 de soldați. Fiecare centurie era formată din 10 contuburnii, formații de câte 8 soldați care împărțeau același cort.
RANGURILE ȘI FUNCȚIILE ÎN ARMATA ROMANĂ
Legatus legionis. Comandantul suprem al legiunii. Acest post era ocupat de un cetățean din clasa senatorială, ales de către împărat. De obicei avea experiență militară ca tribun. Acest post era văzut de ocupant, ca o treaptă temporară în carieră, de aceea putea duce uneori la dezinteres.
Tribunus. Fiecare legiune avea 6 tribuni militari, care erau fii de senatori, sau din ordinul cavalerilor. De obicei tribunii erau împărțiți în 3 perechi, care comandau pe rând, la intervale de 2 luni. Ei formau personalul legatului. Cel mai important era tribunus laticlavius care era al doilea în comanda legiunii. Acest post era treapta, de pe care se avansa în postul de legat. Restul de 5 tribuni se numeau tribunus angusticlavius.
Praefectus castrorum. Ocupantul acestui post era responsabil de mentenanța castrului, aprovizionările, muniție, echipament, antrenamente, etc. Prefectul avea de obicei 50-60 de ani și afusese anterior primus pilus. În lipsa legatului sau tribunului, comanda legiunii revenea prefectului.
Primus pilus. Acesta era centurion din prima cohortă, marele centurion al legiunii. Acesta, cu ceilalți 4 centurioni din prima cohortă, formau Prima Ordines. Restul centurionilor, de obicei serviseră ca și soldați în legiuni, dar uneori erau numiți direct dacă proveneau din clasa cavalerilor. Denumirea se traduce prin "prima suliță". Rolul său era de a se asigura de bunul mers al lucrurilor zilnice pentru forța armată aflată în subordinea sa.
Centurionul. Centurionul era comandantul unei centurii. El se bucura de un deosebit respect și considerație printre soldați. Când soldații marșăluiau, centurionul călărea. Centurionul purta un baston de obicei din viță de vie și ușor încovoiat cu care bătea (ca pedeapsă oficială) soldații indisciplinați. Centurionii erau mutați destul de des între legiuni și între provincii. Remarcabil în cazul centurionilor este faptul că de obicei mureau în serviciu, cariera militară fiind de obicei viața lor.
Optio. O centurie putea avea unul sau doi centurioni. Al doilea sau al treilea, în succesiunea comenzii venea optio, persoană desemnată de centurion. Optio purta hastila în luptă, fiind așezat în spatele centuriei de care aparținea. Un optio se afla pe același plafon cu purtătorii de stindarde primind leafă dublă.
Principales. Funcționari fără grad, însărcinați să ajute ofițerii.
Tesserarius. Soldații din aceste posturi erau în princpiu responsabili de pază. Numele derivă de la tessera, tăblița pe care era trecută parola de noapte în castru.
Immunes. Soldați erau scutiți de munci indezirabile, din cauza responsabilităților în plus față de soldații obișnuiți. Cei care erau în perioada de probă se numeau discens.
Vexillarius. Soldat responsabil cu transportul vexillum-ului. Era cel mai important dintre imuni.
Imaginifer. Soldat responsabil cu transportul simbolului imperial.
Cornicer. Soldat responsabil cu semnalele acustice de luptă.
Exploratores Soldați ce pot fi priviți drept spionajul extern. Erau considerați parte integrantă a cavaleriei. Mărșăluiau înaintea armatei chiar cu zile întregi avans. Erau organizați în unități de expeditus. În ambele cazuri, profilul militar le cerea să umble mult timp îmbrăcați în haine civile. La începutul armatei romane nu existau diferențe între speculatores și exploratores, existând doar corpurile de cercetași. Diferența a survenit oarecum natural și în linii mari a rămas neschimbată chiar dacă unitățile de spionaj au suferit multe modificări în funcție de evoluția armatei în general.
Speculatores. Membrii ai Gărzii Pretoriene ce pot fi priviți drept contraspioni, în termeni moderni sau altfel spus, spionajul intern. Erau specializați în culegerea de informații, asasinate, etc.
Frumentarii. În general împăratul roman întâmpina dificultăți în crearea unui serviciu specializat de spionaj. Astfel, Hadrian a găsit o soluție de a pune bazele unui serviciu de curierat care să înlocuiască utilizarea Gărzii Pretoriene în acest scop printr-o rețea de atașați militari care în plus aveau rol de spioni, specializați în culegerea de informații, destabilizări de situații în câmpurile operative și manipularea anumitor persoane din conducerea teritoriile vizate. Denumirea vine de la aparatul birocratic care se ocupa de colectarea taxelor agricole. De multe ori, acoperirea acestor atașați era distribuirea cerealelor în castre. În parte din cauza activității lor, în parte din cauza abuzurilor, au ajuns să fie detestați atât de clasa conducătoare cât și de segmentul social în care acționau, astfel încât Dioclețian va desființa acest serviciu. Sentimentele negative față de ai au crescut atât de mult încât în cercurile politice, asocierea cu acest serviciu putea duce la ruina carierei politice. Acesta a fost motivul pentru care, în 217, Macrinus, prin numirea în Senat al lui Marcus Oclatianus Adventus, fost comandant al Gărzii Pretoriene și al acestui serviciu, a dus în final la distrugerea carierei sale politice și la mari cutremure în organizarea Romei.
Agentes. După desfințarea serviciului frumentarii, Dioclețian, probabil în jurul anului 319, a pus bazele serviciului Agentes In Rebus, care se ocupa de curieratul în Imperiu. Pe lângă serviciul poștal (cursus publicus), în sarcina acestui serviciu mai intrau transmiterea de comenzi și ordine, precum și paza drumurilor și rutelor de curierat. Deși se pare că au existat și rare cazuri de spionaj și abuzuri, acestea au fost probabil impuse de excepționalul situației.
Venatores. Detașament militar din cadrul serviciului de spionaj în fața inamicului.
Milites gregarius. Soldații obișnuiți.
Velites. Categorie de soldați din păturile inferioare, erau dotați cu sulițe și pectorale. În luptă erau așezați în fața infanteriei pentru a arunca prima rundă de sulițe, după care se retrăgeau în spatele liniei. Au fost cunoscuți de-a lungul vremii sub diferite nume: ferentarii, procubitores, leves. Nu erau prganizați în formații distincte ci erau atașați unei hastati manipule.
Accensi velati. Categorie de soldați suplimentari, din perioada regatului, neînarmați, care îi înlocuiau pe cei căzuți în luptă. Aveau uneori sarcina să amenajeze drumurile pe care se deplasau trupele. Ulterior, în perioada republicană, acești soldați sunt cunoscuți ca ordonanțe în slujba ofițerilor. În timpul Principatului, aceste detașamente se ocupau de construcția drumurilor în Italia, dar formau și un colegiu de privilegiați, fără rol militar, în care erau cuprinși membri din ordinul ecvestru și chiar liberti.
Tirones. Tânăr recrut.
Fabri. Ingineri și arhitecți.
Mercatores. Comercianți.
Scribae armamentarii. Funcționari însărcinați cu evidența armamentului.
Actuarii. Subofițeri cu funcții contabile, privind inventarele și aprovizionarea unei unități militare.
Aquarii. Soldați ale căror obligații constau în aprovizionarea cu apă a trupelor; făceau parte din grupul de pompieri alături de siphonari.
Calones. Sclavi sau servitori, persoane cu diverse îndatoriri de funcționari, secretari, îngrijitori de cai, fierari, bucătari, etc.
Muliones. Sclavi specializați în îngrijirea turmelor de animale sau transportul de mărfuri.
DECORAȚIILE
Corona aurea. Coroana aurită era oferită centurionilor și principalilor pentru fapte deosebite precum rezistența și apărarea unui loc strategic.
Corona vallaris. Era realizată din aur și oferită primului soldat care forța palisada inamică.
Corona muralis. Era relizată din aur și era oferită primului soldat care escalada zidul unei fortificații inamice asediate.
Corona civica. Era realizată din frunze de stejar și era oferită soldatului care prin fapte de vitejie salva viața altor soldați. Oferea mari privilegii sociale.
Corona graminea (obsidionalis). Era realizată din iarba unde avea loc fapta de vitejie. Se referă la salvarea unei formații de luptă într-un asediu. Era una din decorațiile rar oferite.
Hasta pura. O suliță de argint oferită se pare la terminarea serviciului unui primus pilus.
Vexillum. Un stindard de argint în miniatură.
PEDEPSELE
Castigatio. Pedeapsă corporală.
Pecunaria multa. Pedeapsă financiară.
Munerum indictio. Pedeapsă prin prelungirea serviciului militar.
Militatiae mutatio sau Gradus deiectio. Degradare.
Missio ignominiosa. Excludere din armată.
Execuție. Pedeapsa cu moartea pentru fapte extrem de grave.
Decimare. Pedeapsa cu moartea pentru un grup de persoane din care se alegea aleator tot a zecea persoană. Aceștia erau decapitați sau omorâți cu pietre de colegi.
Dizolvarea unei unități. Măsură rară, în general din cauze de raliere politică față de uzurpatori, se pierdeau drepturile de la terminarea serviciului militar.
TACTICI DE INFANTERIE
Fără ordine pe câmpul de luptă în cele mai mici detalii, totul se destrăma. Pentru un succes sigur, armata romană a ajuns să dețină numeroase tehnici care să oprească confuzia pe câmpul de luptă și să asigure victoria cu eficiență.
Printre aceste tehnici se aflau formațiile de luptă.
Așezarea unităților legiunii. Cel mai adesea se întâlnește așezarea Triplex Acies. În această situație, unitățile sunt aranjate pe trei rânduri (axe). Pe rândul din fața (acies prima), se așezau 4 cohorte. Pe al doilea rând (acies secunda) se așezau 3 cohorte. Pe a treilea rând (acies tertia), încă 3 cohorte. Rândurile din spate aveau rolul de acorda suport celor din față, iar ultimul în plus proteja și flancurile. În funcție de teren și așezarea adversarului, existau 7 variații consacrate ale acestei așezări a trupelor.
Formații de luptă ofensive. "Capul de porc" era formația ofensivă folosită în câmp deschis. În aceasta formație, soldații se așezau în "V" cu vârful spre inamic, pe două rânduri, cu scuturile apropiate și spadele scoase printre scuturi. Astfel se forța spargerea frontului inamic. În cazul asediului unei cetăți se folosea formația denumită țestoasă (testudo). Pentru a forma această grupare, unitatea se așeza în careu, soldații de pe margini formau ziduri laterale din scuturi, iar cei din mijloc formau un plafon protector din scuturi. Istoricii antici spun că această formație ar fi fost atât de eficientă încât ar fi putut susține un car în mișcare.
Formații de luptă defensive. Când erau înconjurați de inamici, soldații romani foloseau formații de luptă închise. Ele puteau avea forma de careu sau rotunde. În ambele situații, soldații formau un zid de scuturi, în interiorul formației aflându-se comandantul sau comandanții unității.
Alegerea terenului. Generalul încerca să aleagă pe cât posibil poziția cea mai bună în teren. Terenul ideal era în partea superioară a unei pante nu foarte înclinate și de preferat cu un râu la baza pantei. Dacă terenul nu convenea armata aștepta în fort până inamicul pleca, începând apoi urmărirea. Dacă terenul era acoperit de iarbă înaltă, se instalau diverse obiecte ascuțite care răneau soldații sau animalele.
Anihilarea resurselor inamicului se realiza în două moduri: prin atacarea directă a resurselor și capturarea sau distrugerea lor sau prin tăierea accesului la ele.
Semnalele în luptă. Pentru a transmite ordine în luptă sau pentru a atrage atenșia asupra un unor ordine ce vor urma, se foloseau diverse semnale. Cele sonore erau realizate cu diverse dispozitive de suflat precum cornu, tuba, bucina sau lituus în cazul cavaleriei, deasemenea mai rar se foloseau tobele. Semnalele acustice puteau să dea ordine directe sau să atragă atenția soldaților să privească dispozitivele care transmiteau semnale vizuale, în majoritatea cazurilor prin intermediul stindardelor.
Asediul. Asediul se realiza prin utilizarea a diverse tactici (formații de luptă precum testudo, săparea de tunele pentru acces în fort sau surparea zidurilor), prin utilizarea a diferite arme (artileria) și asistați de diferite formații de luptă.
Urmărirea adversarului în retragere, nu era considerată o tactică care să se realizeze rapid și în forță. De obicei se analiza cu atenție și înțelepciune dacă adversarul încolțit nu era în stare să depună o ultimă rezistență, care să irosească resurse.
GARDA PRETORIANĂ
În timp ce staționau în Roma, pretorienii nu purtau armură sau scut, ci doar tunică și sabie. Pe câmpul de luptă, erau echipați în linii mari ca și legionarii, însă principial cu echipament mai ornamentat.
Praetorul, era titlul consulului comandant suprem al armatei. La început, Garda Pretoriană era un nume generic, care denumea o unitate de elită, al cărei rol era să-și protejeze comandantul. Astfel de unități au apărut în perioada Republicii târzii. După înfrângerea lui Antonius, Augustus a formalizat unitățile pretoriene. Erau 9 cohorte a 500 de soldați fiecare. Înainte de secolul II î.e.n., o astfel de cohortă era condusă de un tribun de rang ecvestru. Augustus, a creat două posturi de conducere, ocupanții fiind denumiți Prefecți Praetorieni. Împăratul Tiberius, a întărit și mai mult Praetorienii, care, drept recunoștință au adoptat ca simbol al unității, semnul zodiacal al Împăratului: scorpionul. Rolul principal al Gărzilor Praetoriene era de a proteja împăratul, apoi ca forță de intervenție în Roma, dar dacă situația o cerea se alătura armatei pe câmpul de luptă. Recrutarea se făcea de multe ori din rândul veteranilor de elită. Odată cu creșterea influenței politice, gărzile pretoriene s-au implicat din umbră, din ce în ce mai mult în politica imperiului, susținând conducătorii sau uzurpatorii, fapt ce a contribuit în foarte mare măsură la destrămarea imperiului.
UNIFORMELE DIN ARMATA ROMANĂ
Uniforma tribunului. Purtau pe poala mantiei un bandă lată de purpură. La cei de rang senatorial ea era lată (laticlavi), iar la cei de grad ecvestru era mai îngusta (angusticlavi). Purtau mantie atârnată pe un umăr cu o fibulă. Casca lor era dotată cu un penaj bogat și multicolor. Gladiusu-ul era atârnat pe o curea așezată diagonal pe piept. Purtau pantaloni până deasupra genunchilor. Ofițerii superiori aveau dreptul să poarte cizmulițe și paludamentum, o fâșie de stofă în jurul taliei.
Uniforma legionarului din republica târzie. Uniforma tipică acestei perioade era alcătuită din zale inelare cu strat dublu pe umeri, coif de bronz de tip Montefortino cu creastă din păr de cal, scutul fiind de formă ovală și curbat după axa longitudinală.
Uniforma centurionului din republica târzie. Pentru a putea fi deosebiți de soldații din subordine, centurionii avea uniforme care se distingeau prin: apărătoare pentru tibii, portul unui băț răsucit de viță de vie, portul săbiei pe șoldul stâng, echipament decorat.
Uniforma legionarului imperial. Soldatul din această perioadă era echipat cu coif de tip galic, armură segmentată, sabie purtată pe șoldul drept, scut de obicei dreptunghiular și curbat după axa longitudinală. Uniforma a suferit modificări în timpul războaielor dacice, din cauza armei specifică acestui popor: falxul. Pentru a contracara efectele acesteia, uniformei standard i s-a adaugat o apărătoare pentru antebraț sau braț, uneori doar pentru brațul drept cel stâng fiind protejat în mare măsură de scut, apărătoare pentru tibie și două lamele în cruce pe coif.
Uniforma centurionului din imperiul timpuriu. Față de perioada precedentă, uniforma diferă prin decorațiile mai bogate ale echipamentului și prin creasta transversală de pe coif, realizată din păr de cal sau pene.
Uniforma purtătorului de standard. Uniforma acestui soldat se remarcă prin pielea de animal purtată peste coif, ale cărei labe erau prinse încrucișat pe piept. Cel mai adesea se întâlnește pielea de lup și de urs. Pielea de leu se pare că era rezervată gărzilor pretoriene.
Uniforma cornicenului. Cornicenul sau trâmbițașul avea uniforma purtătorului de standard, în plus având trompeta prin care transmitea ordine soldaților sau îi atenționa să-i privească pe cei care le dădeau ordine.
ARMURA ROMANĂ
După decretul din 123 î.e.n., statul a început să aprovizioneze legiunile cu echipament. Uneori, aprovizionarea se făcea cu echipament nou și îmbunătățit, uneori cu echipament în parte nou, în parte refolosit. Fiecare tip de armură are multe subvariațiuni.
Lorica musculata. În perioada de început, soldații romani purtau platoșe în stilul grecesc hoplit, decorate cu modele musculare, animaliere, vegetale, etc. În timp, acest tip de platoșă, a rămas rezervat doar rangurilor înalte. Nu s-a găsit nici un exemplar pe cale arheologică, dar ele sunt bine cunoscute din exemple statuare. Aceste platoșe erau dotate cu bucăți de piele (pteruges), care protejau brațele și coapsele la contactul cu platoșa metalică. Cele de paradă erau realizate doar din piele și frumos ornamentate.
Lorica hamata. Denumirea se traduce prin "armură cârlig", care provine de la cârligul cu care se prindea pe umeri. Originea este disputată și este atribuită cu probabilitate galilor. În armata romană, se pare că a fost introdusă în prima jumătate a secolului II î.e.n.. O astfel de za cântărea în jur de 7 kilograme. Asigura protecție și libertate de mișcare excelente. Împreună cu zaua, se folosea o curea care scădea din greutatea care cădea pe umeri. Pe sub za, se purta o haină denumită subarmalis. Variațiuni ale acestei armuri, s-au folosit mult timp după căderea imperiului roman.
Lorica squamata. Denumirea se traduce expresiv prin "armură cu solzi". Această armură, consta din rânduri de solzi de fier sau bronz ce se suprapuneau parțial, semănând mai mult cu un penaj decât cu solzi. Acest tip de armură era mai ușor de fabricat și implicit devenea mai ieftin decât o armură de tip lorica squamata. Dezavantajul era, că oferea mai puțină protecție și libertate de mișcare. Cel mai mare dezavantaj, apărea la loviturile de înțepare de jos în sus.
Lorica plumata. "Armura cu pene" era o variantă mai complexă, o combinație a celor două anterioare. Pe o armură cu inele se atașau solzi metalici. Aceștia fiind atașați doar la vârf, se mișcau în vânt ceea ce le oferea o asemănare cu penajul unei păsări.
Lorica segmentata. Pare a fi un stil de armură dezvoltată de romani, cu unele proprietăți împrumutate de la echipamentul de protecție al gladatorilor. Era construită din bucăți de fier laminat, legate între ele prin intermediul unor curele de piele și cârlige metalice, rezultând o protecție flexibilă și eficientă. Primele armuri de acest tip, au început să fie folosite în timpul lui Augustus. După Tiberiu, această formă de armură pare să fie folosită din ce în ce mai puțin, iar declinul ei total pare să fi avut loc în a doua jumătate a secolului al II-lea e.n. Există doua tipuri majore ale acestei armuri: Corbridge și Newstead. Crobridge se împărțea la rîndul lui în două subtipuri: Corbridge A și Corbridge B funcție de felul lamelelor de pe umeri și felul cum erau acestea prinse de cele de pe corp. Tipul Newstead, intră în utilizare în secolul I e.n., diferența majoră fiind numărul de cârlige și curele care prindeau lamelele între ele. Împreună cu aceste armuri se purta și o eșarfă (focale) care protejau gâtul soldatului de armura pe care o purta.
Pectorale. Placă de metal de aproximativ 20 cm
2, purtată pe piept pentru a proteja organele interne vitale. Erau purtate de hastati si triarii.
ECHIPAMENTUL SOLDATULUI ROMAN
Întregul echipament al soldatului cântărea în jur de 40 kg.
Balteus. Denumirea dată centurii în imperiul timpuriu, denumite mai apoi cingulum militare, erau semnul distinctiv al soldatului, cetățeanul civil neavând voie să poarte centură. Ea era realizată din piele și dotată cu cataramă puternică, de multe ori era acoperită cu placuțe de metal ornate sau realizată doar din aceste plăcuțe. Ele puteau fi acoperite cu folii de metal prețios. Această centură era folosită pe de-o parte pentru a prelua o parte din greutatea armurii de pe umeri, iar pe de altă parte pentru a se agăța de ea armamentul. În prima jumătate a secolului I e.n., mulți soldați purtau două centuri. Pe una se agăța sabia, iar pe a doua se agăța pumnalul. Sabia era purtată pe dreapta de către soldați și pe stânga de către ofițeri. În imperiul târziu se renunță la această diferențiere. Centurile erau relativ înguste și erau placate cu bucăți de metal pe toată lungimea. Bucățile de metal puteau fi bogat ornamentate. Cele mai multe ornamente erau bătute, uneori prin placare cu cositor și în cazuri mai rare, acoperite cu foietaj de metal prețios. În secolele I și al II-ea e.n., de centuri se agățau (sporran) bucăți de piele care apărau organele genitale. Dar slaba protecție oferită de aceste bucăți de piele par a le recomanda drept un simbol al statutului soldatului și al masculinității sale.
Caligae. Denumirea latină pentru sandale. Erau confecționate din piele, pe talpă erau dotate cu crampoane din metal. Au fost în folosință până în secolul al II-lea e.n. după care încep să fie înlocuite de încălțări complete de tip bocanc. Se păstrează nenumărate urme ale tălpilor pe cărămizi, sau găsit și exemplare păstrate în bune condiții.
Tunica. Cămașa standard, purtată de soldat. Era confecționată din lână. Se pare că era generalizată culoarea roșie, dar acest fapt nu este demonstrat.
Bracae. Pantaloni până sub genunchi din material textil sau piele, purtați în perioada rece. În rest, pantalonii erau împotriva standardelor armatei romane.
Sagum sau Paenula. Mantia era echipamentul care proteja soldații împotriva ploii și parțial a frigului. Era confecționată din lână. În funcție de tipul de lână folosită, mantia avea culoarea gri sau crem închis. Uleiurile continute natural de lână o făceau practic impermeabilă. Mantia avea în timpul nopții rolul de pătură. În funcție de modul de realizare, mantia putea fi dreptunghiulară, fiind prinsă pe umăr sau la gât cu o fibulă, caz în care era numită sagum sau rotundă caz în care se numea paenula. Mantia rotundă putea fi semicirculară caz în care se prindea în față cu o fibulă, sau circulară, caz în care nu era nevoie de fibulă deoarece avea o gaură în mijloc prin care intra capul, astfel sprijinindu-se direct pe umeri. Mantia rotundă era de obicei dotată cu glugă.
Loculus. Ghiozdan.
Focale. Eșarfe care protejau pielea de armură.
COIFURILE ROMANE
Armura romană a fost puternic influențată de vecinii Romei. Astfel în prima fază, coifurile romane erau predominant în stil grecesc și confecționate din bronz. După cucerirea galilor, imperiul a angajat pricepuții fierari gali pentru a confecționa coifuri pentru armată în stilul galic și din fier. Acesta se generalizează și rămâne în linii mari neschimbat pentru mult timp. În perioada târzie a imperiului, stilul coifurilor este puternic influențat de persani și sarmați. Diferitele tipuri de coifuri romane sunt denumite după locația descoperirii primelor exemplare. În timpul marșului, coiful se agăța de umăr cu o sfoară legată de un inel din vârful calotei. De obicei căștile sunt inscripționate cu numele posesorului și al unității din care făcea parte. Penajul este folosit majoritar la parade, uneori și pe câmpul de luptă dar mai ales de către ofițeri. Acesta, având o lungime de până la 50 cm, făcea soldatul să pară mai înalt și mai impunător. El se pare că era colorat în funcție de arma și gradul posesorului.
Tipul Montefrino. Coifuri folosite începând cu secolul al IV-lea î.e.n. până în jurul anului 50 e.n..
Tipul Coolus C. Tip de coif purtat în perioada lui Augustus și Tiberiu. Se diferențiază prin cozorocul metalic.
Tipul Coolus E. Diferența față de tipul precedent constă în suporturile pentru crestele de păr de cal sau pene. Creasta din vârful coifului de această dată era prinsă într-o formă metalică de "U" lungă, spre deosebire de perioada republicană când accesoriile erau prinse într-un tub scurt.
Tipul Gallic H. Se diferențiază prin gravurile de sprâncene și prin apărătoarea de gât care era mai înclinată. Acest tip este folosit în secolul I e.n.
Tipul Italic G. Folosit în secolul al III-lea e.n..
Tipul Spangenhelm. Stil copiat copiat de la sarmați, era confecționat din bucăti de fier laminat (4 până la 6), așezate în formă de castron și prinse cu benzi metalice. Sunt adoptate de romani în secolul al III-lea e.n. și continuă să fie folosite inclusiv de armatele europene până în secolul al VII-lea e.n..
Tipul Ridge. Aceast tip este folosit până în secolul al IV-lea e.n. și apare ca un subtip de final al celui galic. Diferențele constau în două benzi metalice încrucișate, prinse pe vârful coifului, în apărătorile pentru obraji, cele pentru gât și uneori apar și cele pentru nas. Acest tip a fost ralizat în mari cantități atât pentru infanterie cât și pentru cavalerie. În timpul folosirii lor, conducerea imperiului a redus armura oferită soldaților pentru micșorarea costurilor. De multe ori singurele elemente de armură oferite erau coiful și scutul.
Casca de cavalerie, întâlnită și în a doua jumătate a secolului al III-lea e.n., este realizată cu bogate decorații. Acestea precum și unele căști de paradă și mai rar cele folosite pe câmpul de luptă, sunt dotate cu viziere în forma de față umană.
SCUTURILE ROMANE
Scutum. Deși au existat variațiuni ale scutului de-a lungul timpului, tipologia este relativ constantă. Denumirea latină pentru scut este scutum. Elementele constructive sunt placa de lemn, dreptunghiulară, ovală sau rotundă, primele două tipuri, curbate după axa verticală pentru a se plia în jurul corpului, realizată din 3 straturi. Cele exterioare din scânduri verticale, iar cel interior din scânduri orizontale, toate lipite între ele, probabil cu un adeziv lichid, grosimea fiind de 1-2 cm, mai gros în mijloc și mai subțire la margini. Cel mai adesea se foloseau stejarul și mesteacănul probabil din cauză că se așchia mai puțin la lovituri. Placa de lemn se îmbrăca în diverse materiale precum pânze de lână, pâslă sau piele. Marginea se realiza din lamele de bronz nituite. Marginile descoperite de arheologi denotă prin grosimea lor redusă că ele nu puteau avea rol de protecție împotriva loviturilor, ci doar rol decorativ sau de fixare a pieselor componente. Nu toate scuturile erau dotate cu margini metalice. În spate erau prinse mici scânduri pentru prindere, învelite în piele. Scuturile erau probabil dotate și cu bretele pentru transportul în timpul marșului. În mijlocul scutului, se realiza un orificiu dotat cu un mâner orizontal, în interior, care ușura prinderea scutului (apucarea se făcea de sus în jos), acest orificiu fiind acoperit în partea frontală, cu o bucată de metal boltită denumită umbo, care putea avea diferite forme exterioare: rotundă, rectangulară, hexagonală. Din modelele sculpturale se pare că se dorea un paralelism între forma scutului și forma exterioară a umbo-ului. Scuturile erau, de obicei, bogat ornamentate. Cel mai des întâlnit model este cel dedicat lui Jupiter cu aripi și fulgere. Aceste decorațiuni apăreau doar pe scuturile cetățenilor romani. Printre auxiliari, se întâlnea adesea motivul ghirlandei, care se pare că semnifica victoria în luptă. La auxiliari, decorațiunile aveau un caracter mai mult ornamental decât simbolic și mai cuprindeau diverse forme simple precum stele, cercuri, flori, etc. În perioada târzie, se recurgea la simple forme geometrice. Uneori pe scuturi se treceau informații despre soldat și unitatea din care făcea parte pentru recunoaștere în luptă cu rol de răsplată sau pedeapsă funcție de comportamentul în luptă. Scutul roman atingea o greutate de până la 10 kg și dimensiuni de până la 1,5 m înălțime și 70 cm lățime. Pe lângă metoda clasică de utilizare, acest scut masiv era utilizat pentru doborârea inamicului de către soldatul care alerga.
Clipeus. Un alt tip de scut este cel oval sau hexagonal care proteja doar bustul. Construcția era în linii mari asemănătoare cu tipul precedent.
Parma. Cavaleria și infanteria ușoară, purta un scut rotund. Construcția este identică.
ARMELE ROMANE
Pilum. Lancea romană avea un stil aparte. Era făcută pentru a se îndoi după înfigerea ei în scutul inamicului, trăgându-i-l astfel în jos. Lungimea totală era de aproximativ 2 m. Era confecționată dintr-o coadă de lemn de care era prins vârful lung metalic, printr-un corp metalic în formă de trunchi de piramidă, fixat prin trei nituri. La sfârșitul secolului al II-lea e.n., a început să se adauge o bilă de plumb, care mărea distanța de aruncare, stabilitatea în zbor și forța de impact. Lancea a fost folosită până perioada târzie a imperiului.
Hasta. Sulița romană a început să fie folosită de unitățile de triari din epoca republicană, iar după reforma lui Marius, sulița a devenit armă standard aflată în dotarea soldatului roman. Avea corp de lemn (hastille), vârf de fier (cuspis) foliform sau romboidal cu înmănușare tubulară cu o lungime de aproximativ 20 cm, uneori lustruit și arar îmbrăcat în foi metalice prețioase probabil pentru paradă și călcâi de fier, conic. Lungimea totală ajungea la aproximativ 1,5 m.
Gladius. Spada scurtă după model celto-iberic. Polybius ne comunică că acest tip de armă, a fost introdus în armata romană după războaiele punice. Scopul principal al acestei arme era împungerea, metodă eficientă în atacul în care soldații sunt strâns grupați, folosirea săbiei prin tăiere verticală, orizontală sau oblică prin mișcări ample expunea corpul soldatului. În perioada târzie a imperiului gladiusul este înlocuit treptat de sabia lungă după model barbar. Principalele tipuri de gladius sunt:
Mainz. Lama avea o lungime de 50-55 cm, tăișurile aveau o formă concavă. Acest tip este întâlnit până în vremea lui Tiberius.
Fulham. Lungime de 50-55 cm, tăișurile paralele, lama puțin mai îngustă la vârf.
Pompei. Lungime de 45-50 cm, tăișuri perfect paralele.
Tecile pentru gladius erau realizate din lemn sau piele și deseori dotate cu ornamente metalice în volută. Erau dotate cu două inele pentru legarea de curea.
Spatha. Spadă folosită de cavalerie, era considerabil mai lungă decât gladiusul (în jur de 90 cm) și destinată tăierii. Avea garda cubică, masivă. Numărul mare de barbari din perioada târzie a armatei romane foloseau spatha. Era acceptată de conducătorii armatei deoarece cerea antrenament mai puțin și disciplină mai scăzută.
Parazonium. Sabie ornată bogat, de obicei cu mâner în formă de cap de acvilă. Era purtată de ofițerii superiori.
Pugio. Pumnal purtat de legionari pe o curea diferită de cea pentru gladius, este folosit începând cu secolul al II-lea î.e.n. până în secolul al II-lea e.n.. Avea o lungime de 20-25 cm și o lățime de 4-6 cm. Teaca metalică era ornamentată și dispunea de două perechi de inele pentru suspendare la curea, o pereche la gura tecii și una la mijlocul ei.
Clunaculum. Pumnal cu lama mică, se purta la spate în timpul activităților non-combative.
Lancea. Armă care înlocuiește pilum-ul începând cu secolul al III-lea e.n..
Spiculum și Verunculum. Variante ale pilum-ului folosite în timpul lui Dioclețian.
Veruta. Sulița folosită în perioada imperială târzie.
Arcus. Arcul.
Sagittae. Săgeata.
Funda. Praștia.
Plumbatae sau Mattiobarbuli. Proiectile de plumb în uzul infanteriei. Erau scumpe și relativ greu de produs dar extindeau cu succes raza de acțiune a infanteriei.
Manubalista. Armă folosită de cavalerie, menționată de autori antici (Arrian, Tactica, 43.1), utilizată poate și de infanterie, era o copie la scară mai mică a balistei. Un model antic a fost descoperit la Xanten. Piesa metalică avea dimensiuni de 28X21cm.
Clava. Buzduganul a fost folosit de armata romană în secolul al II-lea e.n.. Era alcătuit dintr-un corp metalic cu înmănușare tubulară, dotat cu vârfuri masive ascuțite. Corpul metalic era fixat pe o coadă din lemn.
Securis. Puțin folosită în perioadă imperială, câștigă importanță după secolul al V-lea e.n.
Amentum. Aruncător.
Cârligul de asediu.
VEXILLA ROMANĂ
Vexilla era un element de recunoaștere al unei unități. Un astfel de însemn deservea 1000-2000 de soldați. Ele erau construite dintr-o bucată de lemn înaltă de care era legată o bucată de lemn orizontală, probabil printr-o legătură mobilă. De aceasta din urmă, era agățată o bucată de pânză rectangulară, cel mai adesea din lână. Pânza cel mai adesea era de culoare roșie, dar se cunosc și cazuri albastre, probabil și altele. Pe acest fond colorat, se imprimau motive care în general erau numele și simbolul legiunii sau unității respective, uneori și numele comandantului, precum și ornamente marginale. În vârful stindardului se găsea adesea un ornament în formă de vârf de suliță și mai rar în forma de frunză sau alt element animalier, vegetal sau antropomorf.
VIAȚA UNUI SOLDAT
Viața unui soldat consta din activități zilnice regulate. La fiecare 15 zile, soldații își primeau rația. Fiecare primea o ratie de pesmet (buccellatum) jumătate de obroc de grâne (frumenti) ca supliment. Un soldat consuma în medie 300 de kg de cereale anual. Carnea se achiziționa majoritar de la comercianți sau era procurată prin vânătoare. Meniul soldaților mai conținea brânză, ulei și miere. Pe lângă comercianți alte surse de mâncare erau animalele crescute și plantele cultivate de însăși formația militară, vânătoarea, pescuitul și pachetele trimise de rude care sunt bine atestate în corespondență. Fiecare soldat primea o simbrie anuală care însă era mică, aproximativ 100 de denari anual cu variații semnificative de-a lungul timpului. Dar prada de război se împărțea soldaților care nu doar compensa simbria mică ci putea chiar să îmbogățească soldații. O altfel de răsplată era acordarea de terenuri nou cucerite. Cu cât era mai mare rangul soldatului cu atât putea primi mai mult pământ. Cezar a fost primul care a împărțit întreaga pradă de război în mod egal tuturor soldaților.
Soldații trebuiau să se mențină în formă. Pe lângă activitățile zilnice, soldații aveau antrenamente specializate în cadrul cărora alergau pe teren plat sau dotat cu obstacole, antrenament militar specific, lunar se organiza un marș de aproximativ 30 km, în care soldatul transporta echipamentul complet.
O altă activitate zilnică demnă de notat era marșul care în medie era de până la 20 km pe zi, marș în timpul căruia fiecare soldat își ducea singur propriul echipament. Utilizarea sclavilor a fost interzisă începând de la reforma lui Marius. Acesta a și implementat un mod de transport al echipamentului care a rămas cunoscut sub numele de "măgarul lui Marius" prin care o parte din echipament era agățat pe corp iar o parte transportat pe un par denumit pila muralia. O parte din echipament se transporta în care. Marșul se executa de regulă în formații pătrate. Avangarda era compusă din unități de infanterie ușoară și majoritatea cavaleriei, mijlocul formației de marș era alcătuită din grosul armatei, adică, cei mai valoroși soldați. Gruparea de mijloc era condusă de cea mai apreciată unitate denumită primum agmen. Aceștia erau înconjurați de unitățile mai puțin valoroase denumite novissimum agmen. Această așezare avea rolul de a proteja cadrele valoroase în cazul unui atac surpriză. Urmau bagajele. Ariergarda era alcătuită din infanterie ușoară și grea și câteva detașamente de cavalerie. Toată formațiunea de marș era flancată de diverse trupe ușoare.
Tabăra romană era o tehnică vitală în armata romană. Avea rolul de a preveni un atac supriză. Tabăra romană era practic un oraș mobil. La sfârșitul zilei, la finele marșului, armata își așeza tabăra care era la fel de eficient ca și un oraș sedentar. Tabăra putea fi așezată cu ușurință în 6 ore. Primul pas în realizarea ei era crearea "zidurilor", defapt un sistem de val (agger) cu șanț (fossa) și palisadă sau chiar ziduri. Tabăra avea o formă rectangulară cu câte o intrare pe fiecare latură. Zidul era în permanență păzit, în plus, fiecare poartă fiind dotată cu un turn de supraveghere. În centrul taberei, la intersecția drumurilor (via principia pe directia E-V și via praetoria pe direcția N-S) dintre porți se aflau cortul generalului și steagurile și de asemenea corturile comercianților (tubernaculae). În jurul lor se afla corturile soldaților (papilio) în care dormeau câte 8 soldați (contubernium). După părăsirea lor, aveau lor defensiv într-o eventuală retragere. De multe ori, după abandonarea lor, aceste tabere se transformau în forturi și uneori în orașe de către băștinași.
În fiecare castru, în clădirea comandamentului (praetorium) se aflau una sau mai multe încăperi (armamentaria) destinate depozitării armelor.
Mariajul, era interzis la început. În timpul lui Claudius, începe să fie tolerat dar nu încurajat. În provinciile de frontieră, acesta rămâne interzis de către oficialități dar respectat de către camarazi, atunci când exista. Copiii rezultați din aceste căsnicii ilegitime, puteau deveni cetățeni romani doar dacă își urmau tatăl în armată.
ALTE FORMAȚII MILITARE
Auxilia. Formațiuni de luptă alcătuite din soldați care nu erau cetățeni romani. În epoca republicană, auxilia reprezentau toate trupele în afară de legiuni. În perioada imperiului din auxilia făceau parte trupele auxiliare de cavalerie (alae), cele de infanterie (cohortes) și formațiunile etnice de luptă (numeri). Aceste formațiuni se numeau legionum dacă erau subordonate legiunii și provinciarum dacă erau subordonate guvernatorului unei provincii. După reformele lui Dioclețian, în timpul dominatului, existau auxilia atât în armata stabilă de graniță (ripenses), cât și în cea de manevră (comitatenses).
Numerus. Detașament condus de un ofițer roman (numit praepositus), mai apoi de prefecți sau tribuni, aveau diferite organizări, destinații și denumiri aferente: equites singulares augusti, pedites singulares praesidis, exploratores, frumetarii. Numerus ca formații militare stabile, apar sub Hadrian, prin transformarea unităților neregulate de gentes barbare, constituite de Traian pentru războaiele cu dacii (maurii lui Lucius Quietus, britonii, sirienii, palmirenienii, etc). În ceea ce privește tactica de luptă, armamentul (levis armatura) și locul de recrutare, numerus și păstrat caracterul lor național. Erau garnizonați în provincii de frontieră, în castre mici. Soldații lor au ocupat cadrul cel mai de jos în rândul trupelor auxiliare (referitor la stagiu, soldă, armament, etc.). Efectivul unui numerus se situa între 500 și 900 de soldați. Uneori aveau misiunea de a supraveghea drumuri sau stații poștale importante. În denumirea unui numerus apar locul de recrutare și de staționare. În secolul al III-lea e.n., mulți numerus sunt constituiți în alae și cohortes sau sunt dizolvați. Prin reforma militară a lui Dioclețian, numerus pierd vechiul lor caracter etnic și constituie formații de graniță alături de ripenses.
Vexilattio. Detașament format din cei mai buni soldați, adesea veterani, organizați în vederea executării unor misiuni speciale. Efectivul varia în funcție de misiune. Erau comandați de un praefectus castrum iar în misiune de un praepositus, legatus, dux sau centurio în funcție de efectiv și misiune.
Veterani. Soldați din toate categoriile de trupe (legiuni, auxiliari, cohorte, pretorieni, flotă), eliberați din armată prin honesta missio după încheierea anilor de serviciu. Titlul de veteran era onorific dar implica anumite privilegii materiale (împropietăriri în provincii, gratificații bănești, 5000-10.000 denari pentru soldații obișnuiți și mai mult pentru ofițeri, imnutăți fiscale și juridice). Veteranii din trupele auxiliare mai primeau cetățenia romană și legalizarea căsătoriei (ius civitas și ius conubii). Alte modalități prin care se putea ieși din armată erau missio ignominiosa (excludere disciplinară) și missio causaria (excludere din cauze medicale).
CAVALERIA ROMANĂ IMPERIALĂ
Alae. Aceste unități aveau în componență exclusiv soldați care nu erau cetățeni romani. Denumirea înseamnă aripă și vine de la faptul că, aceste unități erau așezate în flancurile armatei, acolo unde cavaleria avea eficiență maximă. O ala, putea fi alcătuită din 500 de soldați fiind denumită ala quingenaria, aceasta fiind împărțită în 16 unități de câte 32 de soldați, unități denumite turmae. În perioada flaviană, au fost create alae mai mari. Ala millaria era formată din 1000 de soldați. Numărul acestui tip de unități era mic. O provincie nu avea mai mult de o atfel de unitate odată. Ala milliaria era împărțită în 24 de turmae de 32 de soldați.
Cohortes equitatae. Introduse în perioada iulio-claudiană, aceste unități aveau o compoziție mixtă de infanterie și cavalerie. Iulius Cezar și Augustus foloseau trupe mixte dar numai când situația combativă o cerea. Unitățile permanente de acest tip, au apărut mai târziu și erau formate din 120 de călăreți și 380 de infanteriști, caz în care era denumită quingenaria sau 240 de călăreți si 760 de infanteriștii dacă se numea milliaria.
Equites legionis. Unitate de cavalerie atașată fiecărei legiuni. Era formată la început din 120 de soldați iar în perioada târzie a imperiului, a crescut la 760. Nu se știe sigur dacă această unitate avea același comandant ca și legiunea.
Equites singularis. Împăratul și guvernatorii provinciali aveau în unitățile de pază contingente de cavalerie, denumite equites singularis. În cazul împăratului se adăuga și augusti. Această unitate, este echivalentul călare al gărzii pretoriene.
TIPURI DE CAVALERIE
Lancearii sau Antesignani. Unitate mobilă de cavalerie ușoară, folosită încă de la începutul imperiului, folosea ca armament lancea, sulița, sabia. Erau folosite eficient pentru cercetare, patrulare, paza flancurilor și urmărirea și eliminarea inamicului în retragere. Numele latin este în dezbatere.
Conttarii. Trupe de cavalerie grea, create sub domnia lui Traian probabil ca o contramăsură în luptele cu cavaleria sarmată. Foloseau lănci grele (contus) copiate de la sarmați.
Cataphractii sau Clibanarii. Două cuvinte care denumeau același tip de unitate de cavalerie grea, poate două subtipuri ale aceleași unități. Purtau armură completă, dezvoltată de popoare estice, pentru a contracara efectul săgeților. Aceste trupe au apărut probabil, sub domnia lui Hadrian.
Sagittarii. Unități de arcași călare. Regiunile tipice de recrutare erau Creta, Numidia, Tracia.
Carele de luptă. Deși au existat, nu erau apreciate de romani deoarece necesitau teren plat. În cazul în care adversaul era dotat cu care de luptă, romanii construiau obstacole care să le avarieze serios.
RANGURILE ȘI FUNCȚIILE CAVALERIEI
Praefectus equitum. Comandant general al ala-ei. La început, postul era ocupat de soldat care nu era cetățean roman. Începând cu sfârșitul secolului I e.n., postul era ocupat de un cetățean roman.
Decurio. Comandant al unei turmae.
Principales. Ofițeri care puteau să comande mici unități de soldați și care erau plătiți mai bine decât soldații obișnuiți.
Cornicularius. Secretar al ofițerului major.
Duplicarius. Al doilea în comandă după decurion.
Sesquiplicarius. Al treilea în comandă după decurion.
Curator. Contabil.
Custos armorum. Armurier.
Actarius. Al doilea în comandă în personalul preoțesc și administrativ.
Strator. Mesager.
Librarius. Birocrat.
Beneficiarus. Asistent al prefectului.
Centurio exercitator. Ofițer responsabil cu antrenamentul unității.
Eques speculator. Spion călare.
Eques stablesianus. Grăjdar.
Eques sapsarius. Medic călare.
ARTILERIA ROMANĂ
Armata romană folosea un divers armament de artilerie, majoritatea copiate după modele grecești, dar cu numeroase, originale și eficiente îmbunătățiri romane. Mașinile de artilerie erau folosite atât de trupele de uscat cât și de marină. Aceste mașini erau manipulate doar de către cetățeni romani, pentru a nu putea fi folosite de contingentele străine în cazul în care acestea își întorceau armele împotriva armatei romane. Începând cu secolul al IV-lea e.n., artileria scade în importanță, acest tip de mașinării intrând în dotarea legiunilor speciale de artilerie și în mai ales în a acelor unități care apărau puncte fixe. Denumirea latină nu este înțeleasă întotdeauna pe deplin, dar principalele tipuri erau după cum sunt descrise mai jos.
Ballista. Mașini de război care se bazau pe forțe de torsiune pentru a arunca proiectile precum pietre (proiectile de 50 kg la 500 m) și săgeți. Începând cu secolul al II-lea denumirea de ballistae devine specifică doar armamentului care proiecta săgeți, cele care proiectau pietre avînd denumirea de catapulte. Ambele tipuri erau manipulate de ballistarii. Nu se cunoaște exact câte se aflau în dotarea unei legiuni. Începând cu secolul al II-lea e.n. este introdusă carroballista, balistă montată pe un fel de car care mărea mobilitatea mașinăriei.
Catapulta. Mașinării de război mari folosite pentru aruncare proiectilelor de piatră. Foloseau energia potențială înmagazinată de o greutate mare. Aveau o mare rază de acțiune.
Onager. Mașinărie de război care proiecta pietre sau vase casante cu materiale inflamabile. Denumirea vine de la un tip de măgar persan deoarece șocul aruncării făcea mașinăria să semene cu un măgar care își azvârle copitele din spate. Cea mai largă utilizare a avut-o în mijlocul secolului al IV-lea e.n. Slaba libertate de mișcare o făceau potrivită pentru asedii.
Scorpio. Mașinărie folosită pentru a proiecta săgeți de mari dimensiuni. Aceste săgeți în lungime de aproximativ 70 cm, aveau corp de lemn, vârf de fier piramidal, iar în coadă stabilizatoare de zbor confecționate din lemn sau piele.
Aries. Berbecul era arma de asediu realizată în principiu dintr-un corp lemnos lung (un trunchi de copac) și un cap metalic de multe ori în forma de cap de berbec, de unde și denumirea. Era folosit în princpiu la spargerea porților fortificației inamice și mai rar la spargerea zidurilor. Pentru a fi protejați de inamicii aflați deasupra porții, berbecul era agățat de plafonul unei cuști de lemn cu acoperiș în două ape. Cușca era acoperită la rândul ei cu piei crude pentru a o face ignifugă. Era dotată deasemenea cu roți pentru a-i mări viteza de deplasare. El era acționat de două echipe de soldați așezați de-o parte și de alta a lui.
Falces murales. Armă de asediu în formă de coasă, care prin izbire, patrundea între blocurile zidului dislocându-le.
Terebra. "Sfredel-burghiu", armă folosită în asediu, asemănător cu berbecul, diferența fiind vârful care la această armă era ascuțit cu scopul de a pătrunde în zidurile de cărămidă.
Turnul de asediu. Construcție de lemn, etajată, în formă de trunchi de piramidă, care servea diverselor unități, precum arcașilor și infanteriei, să lupte la același nivel cu apărătorii cetății inamice și în cazul unei breșe să poată trece pe metereze cu ajutorul unei punți mobile. Erau dotate cu roți și acoperite cu piei crude pentru a le face ignifuge. Dacă terenul îngreuna deplasarea turnului, soldații pur și simplu nivelau ridicăturile sau umpleau adânciturile, timpul fiind destul de generos în timpul unui asediu.
FLOTA ROMANĂ
Flota asigura armatei atât forță combativă cât și suport logistic. Flota navală era desconsiderată și se afla sub conducerea armatei. Inițial romanii evitau marea. Necesitatea unei flote a apărut după războiul punic, când Roma era înconjurată de națiuni cu flote mari și cu multă experiență navală. Roma s-a folosit de națiunile cucerite pentru a-și construi flota. Pe nave nu se foloseau sclavi. Tot echipajul era angajat din populații neromane, care după 25 de ani de serviciu primeau cetățenia. Deși persoanele care se angajau pe nave, în general, veneau din cercuri marine, dar aceasta nu era o condiție impusă. Ofițerii proveneau din clasa cavalerilor. În perioada imperială mulți sclavi eliberați își începeau viața lucrând pe nave.
Primele nave romane au fost construite după modelul capturilor cartagineze și cu ajutorul expertizei constructorilor din orașele grecești din sudul Italiei. Modelul cartaginez era reflexia primelor nave grecești și feniciene. Majoritatea trireme. Triremele erau construite pentru viteză și mobilitate. Ele aveau o lungime de 120 de picioare și erau propulsate de vâslași aranjați pe trei rânduri. Echipajul era format din 200 de oameni: 170 de vâslași, restul ofițeri, navigatori și marinari. La nivelul cel mai de sus vâsleau 62 de oameni, la cele 2 inferioare câte 54. Comandantul navei se numea trierarh. Conducătorul vâslașilor se numea hortator și rolul său era de a îndemna și înguraja vâslașii. Navele erau joase, cea mai de jos linie de vâslași era doar la 50 cm deasupra nivelului apei. Nava dislocuia 230 de tone de apă. Aceste nave, nu puteau înfrunta mări agitate sau campanii lungi care să acopere suprafețe mari de apă. Velatura consta dintr-o pînză dreptunghiulară mare și vele mai mici oblice. Triremele erau foarte manevrabile (7-8 noduri după calculele moderne). Bazat pe standardul triremei, nava de luptă de bază devine quinquerema. Denumirea derivă de la rândurile de vâslași și anume: 2 rânduri la nivelul superior, 2 rânduri la nivelul de mijloc și unul la nivelul inferior.
În a doua jumătate a secolului I î.e.n. apare un nou tip de navă (bazat pe modele ale inamicilor Romei): liburna. Numele derivă de la locul unde se afla populația care a inspirat modelul: pirații illiri din Liburnia. Avea doar 2 rânduri de vâslași și romanii o preferau pentru manevrablitatea și viteza superioare.
Flota imperiului roman era împărțită în două categorii: classis praetoria misenensis (în principiu flota maritimă centrală) și classis praetoria ravennatis (în principiu flota provincială riverană).
După bătălia de la Actium (31 î.e.n.), principala destinație a navei devine transportul, spre deosebire de perioada republicană când destinația principală era vasul de luptă, echipat cu platforme pentru trăgători, un berbec puternic, cu catarge mobile care asigurau o deosebită manevrabilitate. Ca rezultat al faptului că nu mai exista o flotă inamică demnă de luat în seamă, navele sunt dotate cu încăperi mari pentru marfă sau cabine, uneori chiar două și extrem de confortabile în cazul în care galerele asigurau transportul demnitarilor. Astfel flota romană înregistrează o variație crescândă, începând cu anul 260 î.e.n. când atinge în scurt timp un număr de 330 de vase, apoi ajunge la apogeul de 700 de nave. Numeroasele bătălii și decăderea flotelor inamice face ca în scurt timp singurele nave să rămână cele destinate transportului cele mai multe pe ruta Rhodes-Pergamum.
Navele care transportau soldați erau astfel proiectate, încât, odată ajunse la destinația finală, puteau fi ancorate și fixate pe mal sau dezamblate și reasamblate, astfel încât să rezulte un fort. Această practică s-a încetățenit după succesul ei în Cartagina.
TACTICI DE LUPTĂ NAVALĂ
Coliziune. Arma tradițională aflată în dotarea triremei era berbecul, o chila prelungită și ramforsată cu fier. La viteză maximă în cazul impactului frontal, berbecul putea străpunge nava inamică ducând la scufundarea ei sau în cazul coliziunii sub unghi mic, putea să rupă vâslele vasului inamic lăsându-l astfel în incapacitate de deplasare.
Transbordarea. Navele erau privite de romani ca și platforme de luptă mobile. Ele erau dotate cu o punte mobilă care se ridica iar la apropierea de nava inamică, aceasta se cobora, oferind o cale de acces pe nava inamică pe care luptătorii erau transbordați.
Artileria. Prăștiile, arcurile, catapultele, balistele erau folosite pentru lupta la distanță. Pentru creșterea performanțelor artileriei uneori se construiau pe nave turnuri de luptă. Navele de luptă bizantine de secol VII sunt o continuare a navelor din Imperiul Roman de Răsărit, devin mai bune și în plus dețineau și focul grecesc. Misteriosul cocktail inflamabil era aruncat din tuburi de bronz, combustibil împotriva căruia apa era ineficientă. Secretul acestei substanțe a fost atât de bine păzit încât, după o perioadă de 50 de ani, rețeta a fost pierdută chiar și de către proprietari.
RELIGIA MILITARĂ ROMANĂ
Depărtarea de casă și greutățile războiului, ofereau motive serioase de frică soldaților romani. Religia le oferea curaj, încredere și disciplină. Activitățile religioase din armată erau în strânsă legătură cu cele din viața civilă. Festivalurile, ceremoniile, monumentele de cult, jurămintele îi făceau pe soldați să se simtă mai aproape de casă. Ceremoniile erau planificate strategic în cooncordanță cu marșul și războiul. Despădurirea zonei din jurul castrului sau bazei, nu avea doar rol tactic de apărare ci și unul religios, această zonă fiind una sacră. Religia romană se folosea de o puternică propagandă. Noile teritorii ocupate, erau împânzite cu monumente religoase romane pentru a indica că teritoriul respectiv se află sub atât sub protecția laică romană cât și sub oblăduirea zeilor romani.
Stindardele. Acestea erau potrivite din punct de vedere religios. Cel mai important era acvila. În imperiu s-a dezvoltat un important cult: al împăratului. Acesta se manifesta în imagio, un stindard purtat în luptă și privit într-un mod religios. Succesul și prosperitatea unității era strâns legată de stindarde. În bază sau fort exista un altar special dedicat acestor stindarde. Pierderea unui stindard era o mare dezonoare. Armata făcea orice sacrificiu pentru a recupera un stindard pierdut. Stindardele recuperate nu erau înmânate legiunii. Ele erau duse într-un templu construit de Augustus în onoarea lui Marte răzbunătorul.
Jurământul militar. Fiecare soldat roman își exprima credința printr-un jurământ denumit sacramentum. Acesta insufla credința că participarea la activitatea militară romană, era divină. Din păcate nu s-a păstrat nici un text complet al acestui jurământ, poate din cauză că diferea de la legiune la legiune. Jurământul era rostit la înrolare la data de 3 ianuarie, aniversarea împăratului curent. În perioada republicii, soldații jurau credință comandantului. În perioada imperială jurământul era adresat împăratului, obicei născut în perioada lui Augustus.
Religia în baza militară. În centrul bazei militare sau castrului roman, exista un altar cunoscut sub numele de aedes. Acesta adăpostea stindardele și tezaurul unității. În centrul altarului erau acvila și imagio care erau încercuite de stindardele fiecărei unități. Altarul preceda toate celelalte structuri. Chiar dacă alte clădiri erau construite din lemn, această importantă structură era construită din piatră. Altarul servea deasemenea ca loc de întâlnire pentru trupe și ca centru religios.
Zeii războiului.
Jupiter. Zeul luminii și cerului, era zeul suprem în panteonul roman. Armata îl venera în special pe Jupiter Optimus Maximus. Vulturul era considerat adesea, mesagerul lui. Prezența unui vultur adevărat pe cer servea drept semn de la zeu.
Marte. Fiul lui Jupiter și Juno, considerat tatăl lui Romulus și Remus, a fost cel mai venerat zeu de către armata romană. Soldații îi cereau protecția și credeau că lui i se datorează expansiunea imperiului. Templul lui Mars Gradivus, avea o deosebită importanță pentru armata romană, aici adunându-se înainte de a pleca la război. Sacrificiile și rugile adresate lui Marte aveau menirea de a aduce victoria. Pe Campus Martius, aflat în afara zidurilor Romei, armata romană se antrena pentru război. În Regia din Forul Roman erau păstrate lăncile lui Marte. Strigătul de plecare în luptă era "Mars vigilia!" ("Marte trezește-te!"). Cel mai important festival ținut în cinstea lui Marte era Armilustrium în data de 19 octombrie, în timpul căruia armele soldaților erau purificate ritual și depozitate pe timpul iernii.
Minerva. Zeița înțelepciunii, medicinei, științei și războiului. Fiica lui Jupiter era adesea considerată patroana armatei romane.
Cultele.
Cultul lui Jupiter Dolichenus. Acest cult era direct asociat cu crearea armelor din fier. Maximul de popularitate al acestui cult, îl găsim în secolul al III-lea. Primul sanctuar dedicat acestui cult, a fost ridicat în Roma la anul 191 e.n.
Cultele străine. Culte din provinciile cucerite erau adesea încoroporate în religia militară romană și predominau bineînțeles în unitățile formate din etnia respectivă.
Mithraismul. Originar de la frontiera estică a imperiului, legiunea XV Apollinaris a introdus acest cult în vestul roman, după transferul acestei legiuni la Dunăre, în secolul al III-lea e.n.. A devenit un cult important, răspândit mai ales printre ofițeri. Mitul spune că Mithras, zeul luminii, a ucis un taur, al cărui sânge țâșnind, a răspândit creativitatea printre oameni. Mai multe aspecte ale acestui cult erau atractive pentru soldați. Religia era accesibilă doar bărbaților. Avea perioade speciale de pregătire, rituri de inițiere complexe și o structură rigidă. Una dintre credințele de bază ale acestui cult era viața de după moarte.
Creștinismul. O religie esențialmente a păcii și iertării, nu a obținut interesul larg al armatei romane până la declararea ei ca religie oficială în imperiu.
BIBLIOGRAFIE:
1. BEJAN Adrian - Istoria Daciei Romane
2. http://www.redrampart.com
3. http://www.unrv.com
4. http://www.enciclopedia-dacica.ro
5. http://www.crystallinks.com/rome.html
6. http://atschool.eduweb.co.uk/netisch/time/romans.html
