- stat desprins din Imperiul roman (s-a mai numit Imperiul roman de Răsărit ), care a cuprins în hotarele sale - în perioada de maximă expansiune - teritorii din actualele state Turcia, sudul U.R.S.S. (R.S.S. Gruzină, R.S.S. Armeană), Siria, Iordania, Liban, Israel, Egipt, țărmul de nord al Africii, sudul Peninsulei Iberice, insula Mallorca, Corsica, Sardinia, Sicilia, Peninsula Italică, Albania, Iugoslavia, Bulgaria, sud-estul României (Dobrogea), Grecia și Cipru; capital la Constantinopol (azi Istanbul, Turcia); în fruntea statului se afla împăratul, care a folosit la început titulatura imperială latină (imperator, caesar, augustus), înlocuită, din 629, cu străvechiul titlu regal grecesc de basileus.
DINASTIA CONSTANTINIANĂ
324-337, Constantin (Flavius Valerius Constantinus) I cel Mare; la 8 nov. 324 a luat hotărîrea de a muta capitala imperiului de la Roma în orașul Byzantion; inaugurată oficial la 11 mai 330 sub numele de Constantinopol
337-361, Constantiu (Flavius Valerius lulius Constantin) II; în urma victoriilor asupra lui Flavius Magnus Magnentius la Mursa (28 sept. 351) și Mons Seleuci (aug. 353), a devenit unic stăpînitor al Imperiului roman; l-a desemnat (la 6 nov. 355) pe nepotul său Flavius Claudius Iulianus caesar al provinciilor din Occident
361-363, Iulian (Flavius Claudius lulianus) Apostatul; proclamat împărat (în febr. 360) de trupele din Occident la Lutetia (azi Paris); a fost recunoscut la Constantinopol (dec. 361) ca unic împărat
363-364, Iovian (Flavius Iovianus)
DINASTIA VALENTINIANĂ
26 febr.-28 mart. 364, Valentinian (Flavius Valentinianus) I; proclamat împărat de armată la Niceea (azi Iznik), după moartea lui Iovian; la 28 mart. 364 l-a numit pe fratele său Valens co-împărat, încredințîndu-i cîrmuirea Orientului; administrarea separată a celor două părți ale imperiului
364-378, Valens (Flavius Valens); înfrînt și ucis în lupta de la Adrianopol (azi Edirne) (9 aug. 378) cu vizigoții stabiliți în imperiu
DINASTIA TEODOSIANĂ
379-395, Teodosiu (Flavius Theodosius) I cel Mare; numit co-împărat de către Gratian, care i-a încredintat prefecturile dunărene și orientale; întemeietorul dinastiei; a înfrînt armata uzurpatorului Magnus Maximus (ucis la Aquileia, 28 aug. 388), reinstalîndu-l pe Valentinian II în partea occidentală a imperiului; în urma victoriei (6 sept. 394) asupra lui Flavius Eugenius și a generalului franc Arbogast, Imperiul roman a fost reunificat, pentru ultima dată în istorie, sub o autoritate unică; creștinismul a fost decretat ca unică religie a Imperiului roman (febr. 391)
- la moartea lui Teodosiu I (17 ian. 395), imperiul a fost divizat între cei doi fii ai săi; Flavius Arcadius a devenit împărat al provinciilor din Răsărit (pars Orientis), cu capitala la Constantinopol, iar Flavius Honorius al celor din Apus (pars Occidentalis), cu capitala la Ravenna; destrămarea unității teritoriale a Imperiului roman 395-408, Arcadiu (Flavius Arcadius); augustus din 19 ian. 383; primul împărat al Imperiului roman de Răsărit
408-450, Teodosiu II; augustus din 10 ian. 402; minor, s-a aflat, între 408 și 414, sub regenta lui Anthemius, praefectus praetorio, apoi, între 414 și cca 416, sub cea a Pulcheriei, sora sa; sfîrșitul dinastiei
450-457, Marcian (Marcianus)
DINASTIA LEONIANĂ
457-474, Leon I (Leo Thrax Magnus) 18 ian. - sfîrșitul lui nov. 474, Leon II; augustus din oct. 473; la 9 febr. 474, tatăl său Zenon a devenit coîmpărat 474-475, Zenon (prima oară); de origine isaurian, cu numele de Tarasikodissa; căsătorit, din 466, cu Ariadna, fiica lui Leon I
- la 9 ian. 475 Zenon a fost înlăturat de o conjurație, care l-a proclamat împărat pe comandantul militar Basiliscus
475-476, Basiliscus
476-491, Zenon (a doua oară); căderea Imperiului roman de Apus (28 aug. 476); Odoacru, noul stăpîn din Peninsula Italica, a recunoscut supremația bizantină
491-518, Anastasiu (Anastasios) I; domnia sa, remarcabilă prin realizările pe planul reformelor interne, a fost tulburată de răscoala (491 - 497) lui Longinus, fratele lui Zenon, de războiul cu perșii (502-505) și de rebeliunea lui Vitalian (513-515)
- la moartea lui Anastasiu (10 iul. 518), împărat a fost ales Justin (Justinos), la origine țăran din Macedonia, care, îmbrățișînd cariera armelor, a ajuns la înalta demnitate de comandant al gărzii excubiților
DINASTIA JUSTINIANĂ
518-527, Justin I
527-565, Justinian (Justinianus) I cel Mare: coîmpărat din 1 apr. 527; unul dintre cei mai de seamă suverani bizantini; a urmărit să restaureze în vechile sale hotare Imperiul roman - "eterna nostalgie a Bizanțului"; după reprimarea răscoalei Nika (11 - 18 ian. 533) din Constantinopol, marele comandat militar Belizarie (cca 504-565) a cucerit, în 533-534, Regatul vandalilor, iar în 535-540 a pus stăpînire pe insula Sicilia și pe cea mai mare parte din Peninsula Italică, înfrîngînd și luând captiv pe regele ostrogpt Vitiges; reluarea luptelor (552-553) pentru cucerirea Peninsulei Italice, unde ostrogoții, din 542, sub conducerea regelui Totila, repurtaseră importante succese; bizantinii, conduși întîi de Belizarie, apoi de Narses (cca 478-568) au înfrînt pe ostrogoți. Pragmatica Sancțiune promulgată de Justinian I la 14 aug. 554 a instituit regimul dominației bizantine în Peninsula Italică; după ocuparea, în 554, a unui teritoriu din sud-estul Peninsulei Iberice, Marea Mediterană a devenit o mare interioară bizantină; în Orient, după pacea din sept. 532 cu perșii, regele Chosroes I Anusirvan a încălcat, în 540, pacea 'eternă', invadînd Siria, distrugînd Antiohia și extinzîndu-și stăpînirea pînă la litoral, iar în nord, ocupînd Armenia, Iberia și Lazica (estul și vestul Gruziei); prin pacea din 562 pe termen de 50 de ani, în schimbul unui tribut, persanii au evacuat Lazica; în această vreme, stăpînirile balcanice ale imperiului au fost invadate de slavi, care au ajuns pînă la Marea Adriatică, Golful Corint și Marea Egee
565-578, Justin II; invazia longobarzilor (568) în Peninsula Italică și contraofensiva vizigotă în Peninsula Iberică; reluarea luptelor cu persanii; datorită îmbolnăvirii lui Justin II, s-a instituit o regentă compusă din soția sa Sofia (din nov. 573) și comandantul militar Tiberiu (caesar din 7 dec. 574), cel din urmă devenind împărat
578-582, Tiberiu II Constantin
582-602, Mauriciu (Maurikios); caesar din 5 aug. 582; l-a numit coîmpărat pe fiul său Teodosiu (încoronat la 26 mart. 590); cea mai mare parte a stăpînirilor bizantine din Peninsula Iberică au fost pierdute definitiv în favoarea vizigoților (584- 588), însă dominația bizantină în Occident s-a consolidat prin crearea exarhatelor de Ravenna și de Cartagina; între 592 și 602 armata bizantină a luptat împotriva avarilor, slavilor și gepizilor, dar, în cele din urmă a abandonat o mare parte din Peninsula Balcanică slavilor
- în 602, trupele de la Dunăre, s-au revoltat împotriva autorității imperiale, ridicîndu-l pe scut pe centurionul Focas (Phokas care, în fruntea trupelor a pornit spre capitală; concomitent, în Constantinopol a izbucnit o răscoală împotriva lui Mauriciu, care a fost detronat (22 nov. 602), Focas fiind proclamat împărat (23 nov. 602) cu asentimentul Senatului 602-610, Pocas (Phokas); anarhia din imperiu a permis persanilor, în timpul războiului din 605-609, să facă importante achiziții teritoriale în Asia Mică
- în 608, Heracliu (Herakleios), exarhul Cartaginei (cca 602 - cca 610), s-a răsculat împotriva regimului de teroare instituit de Focas și a trimis împotriva capitalei o flotă comandată de fiul și omonimul său; Focas a fost detronat (3 oct. 610) și executat, iar Heracliu a devenit împărat, încoronat la 5 act. 610 și a întemeiat dinastia Heraclizilor, prima dinastie bizantină în sensul propriu-zis al cuvântului
DINASTIA HERACLIZILOR
610-641, Heracliu (Herakleios); unul dintre cei mai de seamă împărați bizantini; ca urmare a reluării războiului cu persanii (611), după redobîndirea Caesareei (611), bizantinii au eșuat în încercarea de a recuceri Armenia și Siria, iar apoi, în urma unei puternice ofensive persane, au pierdut Antiohia (azi Antakya), Caesarea, Damasc, Tarsus (613), Ierusalimul (5 mai 614), Alexandria (616), Chalkedon (617) și întreg Egiptul (619), importantă bază de aprovizionare cu grîne a imperiului; în nord, ca urmare a pătrunderii masive a slavilor, principalele orașe din Peninsula Balcanică: Salona (azi în apropiere de Split), Singidunum (azi Belgrad), Viminacium (azi Kostolac), Naisus (azi Nis) și Sardica (azi Sofia) au fost cucerite de invadatori, bizantinii pătstrînd, ca puncte de rezistență, în afară de capitală și de Thessalonic (Thessaloniki), cîteva orașe pe coasta adriatică ca Jadera (azi Zadar), Tragurium (azi Trogir), în nord și Butua (azi Budva), Scodra (azi Shkodra) și Lissus (azi Lezha), în sud; pe lîngă o amplă reformă a administratiei centrale (611 - 622), Heracliu, în încercarea de a consolida stăpînirea bizantină în Asia Mică și de a o întări din punct de vedere militar, a împărțit acest teritoriu (înainte de 622) în mari circumscripții administrative cu un caracter esențialmente militar (numite theme și comandate de strategi), care au devenit "coloana vertebrală a statului bizantin medieval"; în toamna anului 622, cu armata reorganizată, Heracliu a reluat lupta împotriva persanilor, repurtînd un șir de importante victorii (de exemplu cucerirea, în 624, a orașului Gaznak; azi Tabriz, vechea reședință regală persană); în 626, o considerabilă armată persană a traversat Asia Mică și a ajuns pe malul Bosforului; în același timp, o imensă masă de avari, slavi, bulgari și gepizi a supus capitala unui puternic asediu (29 iul. - 10 aug. 626); în toamna anului 627 a început marea campanie spre sud, în interiorul țării perșilor: victoria de lîngă Ninive (azi în ruine, în apropiere de Mosul) și ocuparea orașului Dastagert (pe rîul Zab al-Kabir) (ian. 628), reședința favorită a lui Chosroes II, au pus capăt acestui îndelungat război; prin pacea cu noul rege persan (8 apr. 628) bizantinilor li s-a recunoscut stăpînirea asupra Armeniei, Mesopotamiei bizantine, Siriei, Palestinei și Egiptului, marcînd astfel ruinarea puterii persane; dar, la puțină vreme, în 633, arabii au început campaniile împotriva stăpînirilor bizantine: pierderea Damascului (635), ocuparea Siriei în urma bătăliei de pe rîul Yarmuk (afluent al Iordanului) (20 aug. 636), a Ierusalimului (637), a Mesopotamiei bizantine (639) și a Egiptului (640-642)
- la moartea lui Heracliu (11 febr. 641), la conducerea imperiului i-au urmat fiii săi Constantin (III), din căsătoria cu Fabia-Evdochia și Heraclonas, din a doua căsătorie, cu Martina
11 febr.-24 mai 641, Constantin III (Herakleios novus Constantinus); coîmpărat din 22 ian. 613.
11 febr. - sfîrșitul lui sept. 641, Heraclonas (Herakleios Heraklonas); coîmpărat din 4 iul. 638; singur împărat după moartea fratelui său; succedînd la vîrsta de 15 ani, conducerea reală a exercitat-o mama sa Martina, cu sprijinul patriarhului Pyrrhos
- în 641, comandantul de origine armeană Valentin Arsacidul (Arsakumi), partizan al lui Constantin III, a răsculat trupele din Asia Mică și a apărut în fața Chalkedonului; Heracliu, fiul lui Constantin III, a fost impus coîmpărat; la sfîrșitul lui sept., printr-o decizie a Senatului, Heraclonas și mama sa Martina au fost depuși, mutilați și exilați în insula Rhodos (tăierea nasului lui Heraclonas, simbolizînd incapacitatea publică a victimei, a fost primul exemplu de mutilare fizică a unui împărat din istoria Bizanțului), iar Heracliu desemnat succesor
641-668, Constans II Pogonatul (="Bărbosul"); la botez s-a numit Heracliu, la încoronare a primit numele de Constantin, iar popular era numit cu diminutivul de Constans; preluînd domnia la 11 ani, s-a aflat sub tutela Senatului; în cadrul marii ofensive arabe împotriva stăpînirilor bizantine, celebrul comandant Amr ibn al-As a cucerit, la 29 sept. 642, Alexandria (a doua oară în 646) și o mare parte din litoralul nord-african; după Cipru (649) și Arwad (650), în 654 a fost devastată insula Rhodos, iar în 655/656 flota bizantină, comandată de însuși împăratul, a suferit o gravă înfrîngere în bătălia navală de la Dhat al-Sawari, pe țărmul de sud-vest al Turciei actuale; luptele cu arabii au fost curmate prin pacea din 659 de care Muavia ibn Abu Sufian avea nevoie în disputa sa cu Ali pentru moștenirea lui Usman; în 663 Constans II a trecut în Peninsula Italică, unde a luptat împotriva longobarzilor și și-a stabilit reședinta la Siracuza; a numit coîmpărați pe fiii săi Constantin (încoronat între 5 și 26 apr. 654, probabil la 13 apr.), Heracliu și Tiberiu (din 659, între 26 apr. și 9 aug.)
- la 15 sept. 668 împăratul Constans II Pogonatul a fost ucis în urma unei conspirații; armeanul Mezezius, care deținea dregătoria de comes obsequi, a fost proclamat împărat de armată; revolta a fost reprimată ca urmare a intervenției, la începutul lui 669, a trupelor exarhului de Ravenna
668-683, Constantin IV; coîmpărat din apr. 654; începînd din 669, stăpînirile bizantine au fost atacate anual de către arabii califului Muauia; după cucerirea insulei Chios (670), arabii au pus stăpînire pe Peninsula Cyzic (azi Kapidagi), unde cuceritorii și-au creat baze navale, supunînd Constantinopolul unei blocade și atacului timp de 5 ani (674-678); numai grație "focului grecesc", folosit de bizantini acum pentru prima oară, flota arabă a fost respinsă și obligată să părăsească apele bizantine și să încheie un tratat de pace (12 aug. 678); eșecul campaniei bizantine împotriva lui Asparuh (Isperih) (680) și recunoașterea de către imperiali (681) a statului slavo-bulgar; la sfîrșitul anului 681 Constantin IV a retras fratilor săi Heracliu și Tiberiu drepturile imperiale, i-a mutilat prin tăierea nasului și a afirmat principiul succesiunii primogeniturii
685-695, Justinian II (prima oară); coîmpărat din 681; a pierdut Armenia în favoarea arabilor, care l-au înfrînt decisiv în lupta de la Sebastopolis (azi Sulusaray) (692)
- la sfîrșitul anului 695, în urma răscoalei din Constantinopol împotriva regimului lui Justinian II, partida (dema) Albaștrilor a proclamat împărat pe Leontie, strategul themei Hellas (care cuprindea partea centrală a Greciei); Justinian II a fost detronat, însemnat la nas (ceea ce i-a atras porecla de Rhinotmetos - "Cu nasul tăiat") și exilat în Peninsula Crimcea, la Chersones (azi Kerson)
695-698, Leontie (Leontios); pierderea definitivă a Cartaginei, cucerită de arabi (primăvara anului 698)
- detronat de partida Verzilor, închis într-o mănăstire și însemnat la nas, împărat a fost încoronat Apsimaros, proclamat basileu de către flota bizantină răsculată împotriva autorității imperiale, sub numele de Tiberiu
698-705, Tiberiu III
- în toamna anului 705 Justinian II, refugiat la curtea hanului bulgar Tervel, susținut de o numeroasă armată slavo-bulgară, a recucerit tronul
705-711, Justinian II Rhinotmetos (a doua oară); în 705 l-a desemnat coîmpărat pe fiul său Tiberiu; pentru ajutorul acordat la redobîndirea tronului, hanului Tervel i s-a acordat titlul de caesar, devenind astfel primul conducător străin care a primit acest însemn; între 709 și 711 arabii au făcut importante achiziții teritoriale, între care și orasul-cetate Septem (azi Ceuta) (711), ultimul avanpost bizantin pe țărmul de nord al Africii
- la sfîrșitul anului 709 sau începutul lui 710 a izbucnit o răscoală la Chersones în urma căreia armeanul Bardanes a fost proclamat împărat; rebelii au cucerit Constantinopolul, iar Justinian II și fiul său Tiberiu au fost uciși (cca 11 dec. - dec. 711); sfîrșitul dinastiei Heraclizilor
711-713, Filipicos (Philipp ikos) Bardanes
- în 713, trupele themei Opsikion (din Asia Mică), aduse peste Bosfor pentru a lupta contra bulgarilor care invadaseră imperiul (vara 712), contrar așteptărilor, s-au răsculat împotriva lui Filipicos, care a fost detronat (3 iun. 713) și i s-au găurit ochii; împărat a fost ales demnitarul Arlemios, numit la încoronare (4 iun. 713) Anastasiu
713-715, Anastasiu II Artemios
- răscoala trupelor themei Opsikion, care au proclamat împărat pe Teodosiu, un perceptor de impozite din Adramytlion (azi Edremit); după cca 6 luni de lupte, Anastasiu a fost depus și obligat să îmbrace rasa monahală, iar Teodosiu încoronat împărat la Constantinopol (sfîrșitul anului 715)
715-717, Teodosiu III
- comandantul militar Leon, strategul themei Anatolikon - cea mai mare și mai importantă themă a imperiului -, s-a răsculat împotriva lui Teodosiu III și a fost proclamat împărat de trupele sale (18 apr. 716); în alianță cu Artavasdes, strategul themei Armeniakon, Leon a traversat thema Opsikion ostilă, a făcut prizonier, la Nicomedia (azi Izmit), pe fiul lui Teodosiu și a înaintat pînă la Chrysopolis (azi Uskudar); după tratative, în schimbul garantării vieții lui și a familiei sale, Teodosiu a renunțat la coroană și s-a călugărit, iar Leon a intrat în Constantinopol (25 mai 718) și s-a încoronat împărat, întemeind dinastia Isauriană
DINASTIA ISAURIANĂ
717-741, Leon III; a degajat Constantinopolul de un îndelungat asediu arab (l iul. 717 - 15 aug. 718) și a reușit, în urma remarcabilei victorii de la Akroinon (740), nu departe de Amorion (azi ruinele Asar, la 12 km est de Emirdag), să elibereze teritoriile ocupate de arabi (începînd din 726) în vestul Asiei Mici
741-775, Constantin V Copronimul; coîmpărat din 25 mart. 720; în timp ce se afla în campanie în Asia Mică împotriva arabilor, cumnatul său, strategul Artavasdes s-a răsculat, încoronîndu-se împărat la Constantinopol (27 iun. 742); Constantin V, cu sprijinul themelor ce-i rămaseră credincioase (Anatolikon și Trakesion), după un șir de victorii, a intrat în capitală (2 nov. 743), arestînd și orbind pe Artavasdes și pe cei doi fii ai săi, Nicetas și Nicefor; la reluarea luptelor cu arabii, spre deosebire de epoca anterioară, inițiativa a aparținut bizantinilor: recucerirea Germaniciei, a insula Cipru (746), campania victorioasă din 751/752, cînd au fost reluate importantele fortărețe de frontieră Theodosiupolis (azi Erzerum) și Melitene (azi Malatya); în nord, din 755/756, războiul cu bulgarii s-a permanentizat, culminînd cu marea biruință bizantină de la Anchialos (azi Pomorie) (30 iun. 763); odată cu domnia lui Telerig, luptele au fost reluate, Constantin V aflîndu-și moartea (14 sept. 775) într-o campanie antibulgară; în vest bizantinii au pierdut în favoarea longobarzilor Exarhatul de Ravenna (751)
775-780, Leon IV Chazarul
780-790, Constantin VI (prima oară); coîmpărat din 24 apr. 776; succedînd la vîrsta de 10 ani, s-a aflat sub regența mamei sale Irina (Eirene)
- în primăvara anului 790, regenta Irina, după ce a primit din partea armatei din Constantinopol jurămînt de fidelitate, s-a proclamat împărăteasă, în timp ce fiul ei Constantin VI a, devenit coîmpărat primăvara - oct. 790, Irina (prima oară)
- trupele din thema Armeniakon, adversare ale cultului icoanelor, se răscoală împotriva Irinei; armata l-a proclamat pe Constantin VI ca unic suveran, mama sa fiind îndepărtată de la curte
790-797, Constantin VI (a doua oară); în urma intervenției partizanilor împărătesei îndepărtate de la curte, în ian. 792 s-a revenit la formula inițială, Irina devenind coîmpărăteasă; în 792, Constantin VI a suferit o gravă înfrîngere din partea bulgarilor în bătălia de la Markellai, bizantinii fiind obligați să reia plata tributului către aceștia
- la 15 aug. 797, în urma unei lovituri de palat pusă la cale de Irina, Constantin VI a fost arestat, orbit și alungat din palat, mama sa devenind unică suverană
797-802, Irina (a doua oară); prima femeie care a condus efectiv Imperiul bizantin
- la 31 oct. 802, în urma unei conspirații de palat, Irina a fost detronată și apoi exilată; conducătorul complotului, logothetul Nicefor a fost proclamat împărat
802-811, Nicefor (Nikephoros) I Logothetul; a pus capăt războiului cu arabii (declanșat în 804), încheind cu califul abbasid Harun ar-Rasid un tratat de pace umilitor (806); ripostînd la atacul bulgar din 809, Nicefor a distrus Aboba-Pliska, capitala statului bulgar (811), dar pe drumul de întoarcere, la trecerea prin munți, armata bizantină a fost încercuită și nimicită (26 iul. 811) de oastea hanului Krum, însuși împăratul aflîndu-și moartea în luptă
26 iul.-2 oct. 811, Staurakios; coîmpărat din dec. 803
811 - 813, Mihail I Rhangabe; primul împărat bizantin care a purtat un nume de familie; l-a proclamat coîmpărat pe fiul său Teofilact (Theophylaktos) (25 dec. 811); a dus un război cu bulgarii (812-813), bizantinii fiind înfânți de, Krum în bătălia de la Versinikia (22 iun. 813), aproape de Adrianopol
- în urma eșecului în fața invaziei bulgare, Mihail I a fost depus și călugărit, iar strategul themei Anatolikon, Leon Armeanul a fost proclamat împărat (11 iul. 813)
813 - 820, Leon V Armeanul; l-a desemnat pe fiul său Constantin coîmpărat (25 dec. 813)
- la 24 dec. 820, Leon V a fost asasinat în biserica Sf.Sofia de partizanii fostului său tovarăș de arme Mihail de Amorion, care a fost proclamat împărat (25 dec. 820), întemeind o nouă dinastie
DINASTIA AMORIANĂ
820-829, Mihail II Gîngavul; a reprimat răscoala lui Toma, un slav originar din Asia Mică, proclamat împărat de răsculați, pe care l-a înfrînt și executat la Arcadiopolis (azi Luleburgaz) (sfîrșitul anului 823); între 823 și 828 (probabil în 826), bizantinii au pierdut în favoarea arabilor insula Creta, principalul punct strategic din partea orientală a Mării Mediterane
829-842, Teofil (Theophilos); coîmpărat din 12 mai 821; în 830 arabii au reluat ofensiva în insula Sicilia, cucerind orașul Palermo (sept. 831), iar califul al-Mutasim a efectuat o mare campanie (iul.-aug. 838) în Asia Mică: Teofil a fost înfrînt la Dazimon (azi Dazmana) (22 iul. 838) și a pierdut importantele cetăți Ancyra (azi Ankara) și Amorion (12 aug. 838)
842-867, Mihail III Bețivul; succedînd la moartea tatălui său (20 ian. 842) în vîrsta de 6 ani, s-a aflat sub un consiliu de regență condus de mama sa Teodora, care, cu timpul, a cedat conducerea logothetului Teoctist (Theoktistos); Mihail III a asumat puterea efectivă în mart. 856, acordînd unchiului său Bardas titlul de coîmpărat și conducerea treburilor de stat, ceea ce a deschis o nouă etapă în istoria Bizanțului; după un șir de lupte cu arabii, la 3 sept. 863 armata bizantină, comandată de strategul Petronas, a repurtat o victorie decisivă asupra lui Omar, emirul de Melitene, marcînd începutul ofensivei bizantine împotriva arabilor; în timpul unei expediții împotriva insulei Creta, comandantul militar Vasile, un armean din Macedonia, devenit favorit al împăratului, l-a ucis pe Bardas (21 apr. 866), rivalul său, pentru care a fost recompensat cu titlul de coîmpărat (26 mai 866) de Mihail III
- în noaptea de 23 spre 24 sept. 867 Mihail III, ultimul reprezentant al dinastiei amoriene, a fost ucis de favoritul său Vasile, care a preluat domnia, întemeind o nouă dinastie
DINASTIA MACEDONEANĂ
867-886, Vasile I; a încoronat coîmpărați pe fiii săi Constantin (6 ian. 869), Leon (870) și Alexandru (cca 871); în luptele cu arabii, a consolidat, după 867, pozițiile bizantine pe țărmul estic al Mării Adriatice (înființarea themei Dalmația), dar a pierdut în favoarea lor insula Malta (870); după ce a reprimat răscoala paulicienilor din Asia Mică (872-873), cucerindu-le capitala, orașul Tephrike (azi Divirgi), ceea ce i-a redeschis calea spre Orient, a reluat campaniile împotriva arabilor în regiunea Eufratului (873), cucerind Zapetra și Samosata, dar eșuînd în încercarea de a recuceri Melitene (campaniile în Orient au fost reluate în 879, 882 și 883); pierderea Siracuzei în favoarea arabilor (21 mart. 878) a obligat imperiul să acorde mai multă atenție Peninsulei Italice unde, în 883-886, marele comandant bizantin Nicefor Focas, a restabilit pozițiile bizantine (în partea centrală și meridională a peninsulei)
886-912, Leon VI înteleptul; l-a avut pe fratele său Alexandru coîmpărat; contrast între amploarea operei sale de politică internă (de ex. elaborarea marelui cod de legi Basilicalele, 887-893) și eșecul politicii externe; războiul cu bulgarii (894-896) s-a încheiat cu înfrîngerea bizantinilor la Bulgarophygon (896), urmată de un tratat, de pace defavorabil, luptele cu ambii - atît pe uscat cît și pe mare - au avut ca rezultat pierderea Taorminei (1 aug. 902), ceea ce a marcat lichidarea stăpînirii bizantine în insula Sicilia, căderea (31 iul. 904) și jefuirea Thessalonicului - al doilea oraș ca mărime după capitală -, precum și eșuarea efortului imperialilor de a readuce supremația maritimă în fața forțelor navale arabe (înfrîngerea flotei bizantine în apr. 912); în 907 a avut loc o expeditie rusească împotriva Constantinopolului (prima a avut loc în cca 860), încheiată printr-un tratat de pace (sept. 911) care consemna acordarea unor importante privilegii comerciale negustorilor ruși
912-913, Alexandru
913-920/959, Constantin VII Porphyrogenetos ( = "Cel născut în purpură"); coîmpărat între 9 iun. 911 și 11 mai 912; succedînd unchiului său la vîrsta de 7 ani, s-a aflat, între 6 iun. 913 și febr. 914, sub un consiliu de regență condus de Nicolae Misticul, patriarhul Constantinopolului, între febr. 914 și mai 919 sub regența mamei sale Zoe Karbonopsina, iar între mai 919 și 17 dec. 920 sub cea a marelui conducător (drungar) al flotei Roman Lecapenos, socrul său (cu titlul de basileopator); în cursul războiului cu bulgarii, declanșat de Simeon în sept. 914, armata bizantină care se retrăgea de la Dunăre a suferit o gravă înfrîngere la Acheloos (20 aug. 917), nu departe de Anchialos, resturile oștii bizantine fiind ajunse și nimicite la Katasyrtai, în apropiere de capitală, după care țarul bulgar a pustiit sudul Peninsulei Balcanice, pînă la istmul de Corint (918)
- la 17 dec. 920 Roman Lecapenul a devenit coîmpărat (după ce la 24 sept. 920 primise titlul de caesar), iar în scurtă vreme, între 20 mai 921 și apr. 922, consolidîndu-și poziția, a reușit să modifice ordinea ierarhică oficială, devenind împărat principal, iar Constantin VIII coîmpărat, între 920 și 944. Porphyrogenetos s-a retras din viața politică, dedicîndu-se activității cărturărești
920-944, Roman I Lecapenul; pe lîngă Constantin VII, el a proclamat coîmpărați pe fiii săi Cristofor (Christophoros) (20 mai 921-aug. 931), Ștefan (Stephanos) și Constantin (ambii din 25 dec. 924); după victoria categorică asupra escadrei renegatului Leon din Tripoli (lîngă insula Lemnos, 924), flota bizantină și-a reimpus, treptat, supremația în bazinul oriental al Mării Mediterane; continuarea și lărgirea războiului cu bulgarii, încheiat imediat după moartea țarului Simeon (27 mai 927); pacea la hotarul nordic a permis redeschiderea războiului în Orient (recucerirea Melitenei, 19 mai 934), unde bizantinii s-au confruntat însă cu puternicul dinast hamdanid Saif ad-daula, de care au fost înfrînți (sept. 938), oastea acestuia supunînd, mai tîrziu, părți din Armenia și pătrunzînd în imperiu, unde a jefuit în regiunea orașului Koloneia (azi Koyluhisar) (940); în iun. 941 rușii au debarcat pe litoralul Bithyniei (în nord-vestul Asiei Mici) și au devastat toată coasta asiatică a Bosforului, dar au fost obligați să se retragă în fața armatei bizantine, mare parte din ambarcațiuni fiindu-le distruse cu ajutorul "focului grecesc" (atacul rusesc s-a repetat în toamna anului 944); debarasat de pericolul rusesc, marele comandant, bizantin Ioan Courcouas, a reluat ofensiva în Orient: a pătruns în Mesopotamia și a cucerit, în 943, Martyropolis (azi Mayyafarqin), Amida (azi Diyarbakir), Dara și Nisibis (azi Nusaybin), apoi a asediat, cu succes, Edessa (azi Urfa) (944) - Ștefan și Constantin, fii și coîmpărați ai lui Roman I, și-au arestat tatăl (16 dec. 944), deportîndu-l în insula Prote; opoziția legitimiștilor au făcut ca lovitura de stat să eșueze: Ștefan și Constantin a fost arestați (27 ian. 945), învățatul împărat preluînd domnia efectivă
944-959, Constantin VII Porphyrogenetos; continuarea luptelor cu arabii, bizantinii preluînd inițiativa, din 957, sub comanda celebrilor comandanți Nicefor Focas și Ioan Tzimiskes
959-963, Roman II; coîmpărat din 6 apr. 945; în luptele cu arabii bizantinii au recucerit Kandia (7 mart. 961), iar în 962 au întreprins o campanie victorioasă împotriva hamdanidului Saif ad-daula, cucerind orașul Alep (Halab, Haleb) (20 - 31 dec. 962)
- la moartea prematură a lui Roman II (15 mart. 963), puterea a fost preluată de văduva sa Teofano, care și-a, asumat regența în numele celor doi fii minori Vasile (II) și Constantin (VIII); la 3 iul. 963 Nicefor Focas a fost proclamat împărat de trupele bizantine la Caesarea (azi Kayseri) și a intrat, la 14 aug., în Constantinopol, unde, după lupte sîngeroase, a pus stăpînire pe oraș, încoronîndu-se la Sf.Sofia (16 aug.), iar la 20 sept. s-a căsătorit cu văduva Teofano
963-969, Nicefor II Focas (Nikephoros Phokas); coîmpărați Vasile (II) și Constantin (VIII); a organizat repetate campanii împotriva arabilor (964-965, 966, 968, 969), cucerind Cilicia, cu importantele fortărețe Tarsus și Mopsuestia (Misis) (vara anului 965), o parte din Siria, cu orașul Antiohia (29 oct. 969) și și-a impus suzeranitatea asupra Emiratului de Alep (dec. 969); recucerirea insula Cipru (965/966)
- în noaptea de 10 spre 11 dec. 969, Nicefor Focas a fost asasinat în urma unui complot pus la cale de comandantul militar de origine armeană Ioan Tzimiskes și de necredincioasa Teofano
969-976, Ioan I Tzimiskes; coîmpărați Vasile (II) și Constantin (VIII); înfrîngerea pretendentului Bardas Focas, nepot al împăratului asasinat, proclamat împărat la Caesareea (971); campanie împotriva bulgarilor și rușilor la hotarul nordic al imperiului: Ioan I a cucerit Marele Preslav (7 apr. 971), capitala Țaratului bulgar și a înfrînt decisiv pe Sveatoslav, cneazul de Kiev, la Dunărea de Jos, în lupta de la Durostorum (azi Silistra) (24 iul. 971); alungarea rușilor și anexarea Bulgariei orientale și a Dobrogei (aug. 971), imperiul restabilind, după trei sec., granița pe Dunăre; în Orient, Ioan I a efectuat, între 972 și 976, campanii în Mesopotamia, Siria și Palestina, unde a cucerit sau a supus autorității sale numeroase orașe, între care: Emesa (azi Homs), Ba'labaak, Damasc, Tiberiada (azi Tiberias), Nazareth (En Năsiră), Acra (azi Akko), Caesareea (azi Kaisareia), Beirut și Sidon (azi Saida)
- la moartea lui Ioan I Tzimiskes (10 ian. 976), contrar aspirațiilor lui Bardas Skleros, tronul a revenit coîmpăratului Vasile, fiul lui Roman II
976-1025, Vasile II Bulgaroctonul (= "Omorîtorul de bulgari"); coîmpărat din 22 apr. 960; l-a avut coîmpărat pe fratele său Constantin (VIII); în timpul domniei sale forța militară a Bizanțului a atins apogeul; consolidarea domniei prin reprimarea revoltelor pretendenților Bardas Skleros (976-979) și Bardas Focas (proclamat împărat la 15 aug. 987) după victoriile de lîngă Chrysopolis (azi Uskudar) și de la Abydos (la nord-est de actualul oraș Canakkale) (13 apr. 989); pe plan extern, după campania eșuată din 986, principalul efort militar al imperiului a fost îndreptat împotriva bulgarilor, într-un îndelungat război (991 - 1018), întrerupt de campaniile din Orient (995, 999), necesare pentru a stăvili expansiunea Fatimizilor; din 1001, Vasile II a început cucerirea sistematică a Taratului lui Samuil, și după 4 ani de lupte victorioase (biruințele de la Vodena și de pe rîul Vardar), mai mult de jumătate din stăpînirile puternicului adversar de la nord au fost anexate, iar mai tîrziu, în lupta decisivă de la poalele muntelui Belasica (29 iul. 1014) armata bizantină a zdrobit oastea bulgară încercuită, mulți au fost uciși, iar dintre prizonieri cca 14.000 au fost orbiți; în febr. 1018 Vasile II încheia cucerirea stăpînirilor bulgare printr-o intrare triumfală în Ohrida; pentru prima oară de la invazia slavilor, întreaga Peninsulă Balcanică aparținea din nou Imperiului bizantin; după moartea bagratidului Gaghik (1020), Vasile II a intervenit în luptele pentru succesiune din Armenia, anexînd Vaspurakanul și o parte din Iberia; la moartea sa (15 dec. 1025), Vasile II lăsa ca mostenire un Imperium, care se întindea de la munții Armeniei la Marea Adriatică și de la Dunăre la Eufrat 1025-1082, Constantin VIII; coîmpărat din apr. 961
- la moartea lui Constantin VIII (11 nov. 1028) rămineau după el trei fiice: Evdochia, Zoe și Teodora; pentru a asigura Roman succesiunea, Zoe s-a căsătorit (12 nov. 1028) Argyros, care s-a încoronat împărat 1028-1034, Roman III Argyros
- după moartea lui Roman III (11 apr. 1034) împărăteasa Zoe s-a căsătorit pentru a doua oară, luîndu-l de soț pe tînărul paflagonian Mihail
1034-1041, Mihail IV Paflagonianul; domnia i-a fost tulburată de răscoala lui Ștefan Vojislav, conducătorul Zetei (izbucnită în 1035, s-a încheiat în 1042 cu dobîndirea independenței; Zeta a fost primul stat slav care s-a emancipat de sub dominația bizantină), precum și aceea condusă de Petru Delian (1040-1041), ce-a cuprins o mare parte din Peninsula Balcanică
- la 10 dec. 1041, Mihail IV, epuizat și ros de boală, a părăsit domnia și s-a retras la mănăstire; pentru asigurarea continuării dinastiei, împărăteasa Zoe a adoptat pe un fiu al surorii lui Mihail IV, numit tot Mihail, care a fost încoronat împărat (14 dec. 1041)
1041-1042, Mihail V Kalaphates (= "Smolitorul"); îndepărtînd-o de la palat pe împărăteasa Zoe (18 apr. 1042) și-a atras adversitatea legitimiștilor, care l-au detronat și orbit (20 apr. 1042), readucînd-o la conducerea imperiului pe Zoe 21 apr.-11 iun. 1042, Zoe și sora sa Teodora (prima oară)
- la 11 iun. 1042 Zoe, în vîrstă de 64 de ani, s-a căsătorit pentru a treia oară, luînd de soț pe senatorul Constantin, care a primit coroana imperială (12 iun. 1042)
1042-1055, Constantin IX Monomachos; în timpul domniei sale a purtat lupte împotriva uzurpatorilor George Maniakes și Leon Tornikios, rușii au lansat ultimul lor atac asupra Constantinopolului (iun. 1043), imperiul a fost invadat de pecenegi (1046-1047) și de turcii selgiucizi (sept. 1048), iar în iul. 1054 s-a produs separarea definitivă dintre biserica constantinopolitană și cea romană (Marea schismă)
- la moartea lui Constantin IX (11 ian. 1055), domnia a fost preluată de Teodora
1055-1056, Teodora (a doua oară)
1056-1057, Mihail VI Stralioticul
- în urma revoltei comandanților militari din Asia Mică, Isac Comnenul a fost proclamat împărat în 8 iun. 1057 la Gomaria (localitate în Paphlagonia); după ce armata imperială trimisă împotriva răsculaților a fost înfrîntă sub zidurile Niceei (20 aug. 1057), Mihail VI a intrat în negocieri cu Isac Comnenul, dar împăratul a fost obligat să abdice și să se călugărească în urma unei răscoale populare din capitală și a intervenției decisive a patriarhului Mihail Kerularios; la 1 sept. 1057 Isac a intrat în Constantinopol, fiind încoronat de patriarh
1057-1059, Isac (Isaac) I Comnenul
- la 25 dec. 1059 a abdicat, desemnînd ca urmaș pe aristocratul Constantin Ducas, care a întemeiat o nouă dinastie
DINASTIA DUCAS
1059-1067, Constantin X; în timpul domniei sale uzii au invadat imperiul (1064 sau 1065), ungurii au cucerit Belgradul (1064), iar turcii Marelui Selgiucid Alp Arslan (1063-1072) au supus V teritoriul regatelor armene Ani și Kars (1064 - 1065), au devastat Cilicia și au pus stăpînire pe Caesareea
21 mai-31 dec. 1067, Evdochia (Eudocia) Macrembolitissa (prima oară); văduva precedentului, regentă în numele fiilor ei Mihail, Andronic și Constantin; treburile de stat au fost conduse de Mihail Psellos și caesar-ul Ioan Ducas, fratele împăratului defunct
- sub presiunea comandanților militari, Evdochia a fost nevoită să se recăsătorească, luîndu-l de bărbat pe generalul cappadocian Roman Digenis (sau Diogenes), încoronat împărat la 1 ian. 1068
1068-1071, Roman IV Digenis; în Occident, stăpînirile bizantine din Peninsula Italică și insula Sicilia au fost pierdute definitiv (1068-1072) în favoarea normanzilor conduși de Robert Guiscard, iar în Orient, după două campanii victorioase (1068 si 1069) asupra turcilor selgiucizi (de exemplu victoria de la Hierapolis, azi Manbidj, Siria, 20 nov. 1068), în cea de-a treia a suferit o gravă înfrângere la Manzikert (azi Malazgîrt, în regiunea Lacului Van) (19 aug. 1071) din partea Marelui Selgiucid Alp Arslan, fiind luat prizonier; după încheierea unui tratat de pace defavorabil, care a permis turcilor selgiucizi înaintarea spre centrul Anatoliei, Roman IV a fost eliberat
- la vestea dezastrului, Evdochia l-a declarat depus pe Roman IV, iar la întoarcere împăratul a fost orbit din ordinul lui Mihail Ducas
19 aug.-24 oct. 1071, Evdochia (a doua oară); încercarea ei de a conduce singură imperiul a eșuat, caesarul loan Ducas îndepărtînd-o de la curte și închizînd-o într-o mănăstire; proclamarea lui Mihail Ducas ca împărat
1071-1078, Mihail VII Ducas Parapinakes; împărat titular din mai 1067; domnia sa a fost tulburată de revoltele celor trei pretendenți la coroana imperială: caesar-ul Ioan Ducas (în 1073), susținut de aventurierul normand Roussel de Bailleul, Nicefor Bryennios, comandantul trupelor din partea europeană a imperiului (3 oct. 1077-apr. 1078) și Nicefor Botaniates, strategul themei Anatolikon (proclamat împărat la 7 ian. 1078)
- în mart. 1078, în urma răscoalei din Constantinopol, Mihail VII a abdicat și s-a retras la mănăstirea Studion; Nicefor Botaniates a intrat în capitală (24 mart. 1078), unde a primit coroana imperială
1078-1081, Nicefor III Botaniates; apogeul crizei din sec.XI; continuarea luptelor pentru coroana imperială în care erau angajați Nicefor Bryennios, Nicefor Basilakios, Constantin Ducas și Nicefor Melissenos; profitînd de luptele interne, conducătorul selgiucid Suleiman ibn Kutalmîs a pus stăpînire pe mare parte din Anatolia, făcînd din Niceea (cucerită în cca 1080) capitala sultanatului său (din 1081)
- comandantul militar Alexie Comnenul, revoltat împotriva autorității imperiale, cu asentimentul puternicei familii Ducas (acordul de la Tzurullon, azi Corlu) și avînd concursul garnizoanei germane din Constantinopol, a pătruns (1 apr. 1082) în capitală, care timp de trei zile a fost supusă jafului; Nicefor III a abdicat, iar Alexie a devenit împărat (4 apr. 1081), întemeind o nouă dinastie
DINASTIA COMNENILOR
1081-1118, Alexie (Alexios) I Comnenul; între 1081 și cea 1090, coîmpărat a fost Constantin Ducas, fiul fostului împărat Mihail VII, iar apoi, din sept. 1092, fiul său loan (viitorul împărat); consolidarea autorității imperiale și efort de restaurare a puterii internaționale a Bizanțului; pentru a face față campaniilor normande (1081-1085) în Peninsula Balcanică și-a aliat pe venețieni, cărora le-a acordat importante privilegii comerciale (mai 1082); repetatelor invazii ale pecenegilor (1086, 1087, iarna 1090-1091), Alexie le-a răspuns printr-o mare campanie, încheiată cu biruința decisivă asupra pecenegilor în bătălia de la poalele muntelui Lebunion (29 apr. 1091); construindu-și o puternică flotă, în 1093 a reușit să readucă sub ascultare insula Cipru și Creta și să recucerească stăpînirile pierdute în 1088-1089 în favoarea emirului Tzachas din Smirna (azi Izmir); în schimbul promisiunii de a-i aproviziona, a-i trece în Asia Mică și a li se alătura cu un corp de oaste, Alexie I a cerut conducătorilor primei cruciade (1096-1099) să restituie imperiului orice teritoriu îi aparținuse vreodată și să-i presteze jurămînt de fidelitate pentru celelalte teritorii cucerite; redobîndirea părții de vest a Asiei Mici (Niceea a fost luată la 19 iun. 1097); cucerirea Antiohiei (3 iun. 1098) de către Bohemond de Tarent și refuzul acestuia de a recunoaște suzeranitatea lui Alexie I au provocat conflictul bizantino-cruciat (1099); profitînd de presiunea selgiucizilor asupra cruciaților, bizantinii au pus stăpînire, în 1103 și 1104, pe cetățile Adana (azi Seyhan), Tarsus și Mamistra (sau Mopsuestia, azi Misis), iar flota imperială a cucerit Laodiceea (azi Latakia) și alte orașe porturi de pe coastă pînă la Tripolis (azi Trabulus esh Sham), ceea ce a provocat reacția lui Bohemond de Tarent, care a debarcat (9 oct. 1107) la Avlona (azi Vlore) și a atacat Dyrrachium (azi Durres), dar a fost înfrînt și obligat să încheie tratatul dezavantajos de la Deabolis (sept. 1108), prin care recunoștea suzeranitatea lui Alexie I
1118-1143, Ioan II; a purtat lupte cu venețienii (1123-1126), fiind obligat să le reînnoiască acestora (aug. 1126) privilegiile comerciale anterioare, cu pecenegii (1122), pe care i-a învins după ce acestia invadaseră imperiul și jefuiseră pînă în Tracia și Macedonia și cu ungurii (1128-1129) care, după unele succese, au fost înfrînți, obligați să se retragă și să încheie pacea cu bizantinii; în Orient, Ioan II a luptat împotriva emiratului Danismenizilor, a supus Cilicia armeană (primăvara anului 1137) și a impus, după un scurt asediu victorios asupra Antiohiei (aug. 1137), suzeranitatea bizantină principelui Raimond de Poitiers; pentru a neutraliza forta crescîndă a Regatului normand din sudul Peninsulei Italice și Sicilia a încheiat alianțe antinormande cu "Sfîntul imperiu" și cu Pisa (căreia i-au fost reconfirmate, în 1136, privilegiile comerciale acordate în oct. 1111)
1143-1180, Manuel I; a promovat o politică nerealistă, urmărind refacerea vechiului teritoriu al imperiului; după o campanie victorioasă împotriva turcilor selgiucizi (1146-1147), imperiul a fost invadat, în 1147, de normanzi care au cucerit insula Corfu (recucerită cu ajutor venețian în 1149), au jefuit Eubeea (Evvoia sau Negroponte), iar apoi au pătruns în Golful de Corint, de unde au prădat Teba (azi Thevai), Atena și Corint (Corinth); reluînd războiul cu normanzii (1155-1158), după unele succese, imperialii au suferit o grea înfrîngere la Brindisi (28 mai 1156) și au fost repede înlăturați din peninsulă; în Orient, a reinstituit suzeranitatea bizantină asupra formațiilor cruciate din Cilicia, Antiohia (1158) și Ierusalim (1159); în partea de nord-vest, în urma unei mari campanii împotriva Regatului maghiar, a încorporat imperiului Dalmația, Croația; Bosnia și regiunea Sirmium (1167); acordarea de privilegii Genovei (oct. 1169) și Pisei (1170) a atras după sine dușmănia Veneției, față de care Manuel I a reacționat prompt și, la 12 mart. 1171, în întreg imperiul negustorii venețieni au fost arestați, bunurile și navele lor confiscate, ceea ce a declanșat, războiul cu Veneția, încheiat în 1175 printr-un tratat de pace care prevedea reînnoirea privilegiilor și plata unor mari despăgubiri; profitînd de complicațiile lui Manuel, Kîlîc Arslan II, sultan selgiucid de Konya (1156-1192), a denunțat, în 1175, suzeranitatea bizantină (care data din 1161), ceea ce l-a determinat pe împărat să întreprindă, în 1176, o mare campanie în Asia Mică, încheiată cu o grea înfrîngere a armatei bizantine în defileul de la Myriokephalon (azi Chardak Pas) (17 sept. 1176)
1180-1183, Alexie II; coîmpărat din 1172; succedînd la vîrsta de 12 ani, s-a aflat, între 24 sept. 1180 și 16 mai 1182, sub regența mamei sale Măria de Antiohia, ajutată de protosebastul Alexie Comnenul, un nepot al împăratului defunct
- Andronic Comnenul, un văr al împăratului Manuel, aflat la Oinanon, în Paphlagonia, unde era guvernator, mare adversar al aristocratiei bizantine și a occidentalilor, s-a erijat în "tutore desemnat" al tînărului Alexie; în mai 1182 a traversat Asia Mică și și-a fixat tabăra la Chalkedon; flota condusă de A.Kontostephanos, căreia i se încredințase blocarea Bosforului, a trecut de partea lui Andronic; în același timp în Constantinopol a izbucnit o răscoală împotriva protosebastului Alexie Comnenul și a regenței Maria de Antiohia, în urma căreia Andronic a pătruns în capitală, afișîndu-se în salvator și protector al lui Alexie II; în calitatea sa de regent a devenit adevăratul stăpîn al curții imperiale, iar în sept. 1183 s-a încoronat împărat asociat al "protejatului" său, care, două luni mai tîrziu, în nov. 1183, a fost ucis prin sugrumare, Andronic rămînînd singur împărat
1183-1185, Andronic I; în vara anului 1185 imperiul a fost invadat de o puternică armată normandă condusă de Guillaume II
1166-1189, care a cucerit orasul Dyrrachium (azi Durres) 6 iun. 1185, flota lor a pus stăpînire pe insula Corfu, Cefalonia Kefalinia) și Zante (Zakinthos), precum și marele oraș Thessalonic (24 aug. 1185), cucerit după un atac combinat terestru și naval, urmat de un jaf cumplit; apoi, armata normandă, pe două coloane, s-a îndreptat spre Serres și Constantinopol; la 12 sept. 1185 a izbucnit în capitală o răscoală populară, în frunte cu elemente aristocratice potrivnice basileului, în urma căreia Andronic I a fost sfîrtecat de constantinopolitani
- la 12 sept. 1185 Isac Anghelos (Angelos), nepotul lui Constantin Anghelos și al Teodorei, fiica împăratului Alexie I, a devenit împărat, întemeind o nouă dinastie
DINASTIA ANGHELOS
1185-1195, Isac II; forțele bizantine comandate de generalul Alexie Branas au repurtat victoriile de la Mosynopolis și Dimitrita (7 nov. 1185) asupra normanzilor, care au evacuat Thessalonicul, Dyrrachium și insula Corfu, ei păstrînd numai insula Cefalonia și Zante; în toamna anului 1185, în nord a izbucnit răscoala vlaho-bulgară condusă de Asan și Petru, doi frați de origine vlahă, în urma căreia, în teritoriul cuprins între Dunăre și Balcani, s-a constituit un nou stat; după eșecul încercărilor bizantine din 1186, 1187 și 1188 de a recuceri teritoriul pierdut în favoarea Asăneștilor, tratatul încheiat (vara 1188) cu aceștia din urmă a însemnat recunoașterea tacită a noii realități politice; victoriile forțelor cruciate care invadaseră imperiul (la 28 iun. 1189) sub conducerea lui Frederic I Barbarossa asupra bizantinilor, precum și ocuparea Adrianopolului (22 nov. 1189), a Traciei și Macedoniei orientale l-au obligat pe Isac II să încheie un tratat la Adrianopol (febr. 1190) cu Frederic I prin care se obliga să asigure participanților la a treia cruciadă (1190-1192) nave bizantine pentru a trece în Asia Mică, aprovizionarea cu hrană la prețuri convenabile ș.a.; în 1190 forțele bizantine au înfrînt pe marele jupîn Ștefan Nemanja (cea 1170-1196) pe cursul Moravei, obligîndu-l să cedeze teritoriile recent cotropite, dar au eșuat în încercarea de a cuceri statul vlaho-bulgar; după un nou eșec din 1194, Isac II a întreprins o campanie împotriva Asăneștilor (mart.-apr. 1195), în cursul căreia împăratul a fost înlăturat de la putere și orbit de fratele său Alexie (8 apr. 1195), care a preluat domnia 1195-1203, Alexie III
- prin înțelegerea dintre Alexie Anghelos, fiul împăratului detronat și forțele crucialo-venețiene (încheiată definitiv la 20 mai 1203, în insula Corfu), participanții la a patra cruciadă (1202-1204) au hotărît ca, în schimbul unor obligații asumate de bizantini (ca pitita uriașei sume de 200.000 mărci de argint, unirea bisericii constantinopolitane cu cea romană sub supremația papei, participarea la cruciadă cu 10.000 de combatanți ș.a.), să meargă asupra Constantinopolului pentru a-l reînscăuna pe Isac II; în urma unui atac combinat, terestru și naval, capitala bizantină a capitulat la 17 iul. 1203 (după asediul început la 24 iun. 1203); Alexie III și-a aflat salvarea prin fugă, Isac II fiind restabilit pe tron 1203-1204, Isac II (a doua oară); din 18 iul. 1203 a domnit împreună cu fiul său Alexie IV
- în urma unei revolte populare din Constantinopol izbucnită la sfîrșitul lunii ian. 1204, Isac II a fost depus (28 ian. 1204); după ce coroana imperială fusese oferită, la 25 ian. 1204, lui Nicolae (Nikolaos) Kanabos, aristocrația constantinopolitană antilatină l-a proclamat împărat pe Alexie Ducas, supranumit Murtzuphlos din cauza sprîncenelor sale groase
28 ian.-13 apr. 1204, Alexie V Ducas Murtzuphlos, încoronat la 5 febr. 1204; ginerele împăratului Alexie III Anghelos
- la 13 apr. 1204, după un asediu de trei zile, Constantinopolul a fost cucerit de către cruciați; Alexie V și-a aflat salvarea prin fugă; capitala Imperiului bizantin a fost supusă unui jaf cumplit timp de trei zile
- conform înțelegerii dintre cruciați și venețieni (mart. 1204), concretizați în Partitio Romaniae, teritoriul bizantin a fost împărțit între cuceritorii latini (vezi Imperiul latin de la Constantinopol, Imperiul bizantin de la Niceea, Imperiul bizantin de Trapezunt, Ahaia, Epir)
- la 25 iul. 1261 armata Imperiului de la Niceea, comandată de strategul Alexie Strategopoulos, profitînd de faptul că Constantinopolul era practic lipsit de apărare, a cucerit orașul; împăratul latin Balduin II și-a abandonat tronul; la 15 aug. 1261 Mihail VIII și-a făcut intrarea solemnă în Constantinopol, restaurând Imperiul bizantin
DINASTIA PALEOLOGILOR
1261-1282, Mihail VIII (împărat de Niceea, din 1259); urmărind refacerea vechiului teritoriu bizantin a luptat în Peninsula Balcanică împotriva Principatului de Ahaia (1261, 1264), a bulgarilor (1261, 1265, 1272, 1277-1278), a tătarilor (1265), pe care mai apoi și i-a aliat împotriva bulgarilor (1272) și împotriva Despotatului de Epir (1264), iar în Asia Mică împotriva Emiratului de Mentese (1269, 1278), care făcuse importante achiziții teritoriale; inițial s-a aflat în alianță cu Genova împotriva Veneției, dar după înfrîngerea de la Settepozzi, în Golful Nauplia (iul. 1263), Mihail VIII și-a reconsiderat pozitia, încheind cu venețienii un important tratat (4 apr. 1268); pentru a contracara planurile latinilor de a ataca Imperiul bizantin și în primul rînd pe principalul său adversar Carol de Anjou, regele Siciliei (1265-1282), a desfășura intensă activitate diplomatică și a acceptat, în 6 iul. 1274, la Conciliul de la Lyon, unirea cu biserica Romei, ceea ce i-a atras adversitatea a numerosi supuși
1282-1328, Andronic II; coîmpărat din 8 nov. 1272; între 21 mai 1294 și 13 oct. 1320 l-a avut asociat la domnie fiul său Mihail IX, iar între 2 febr. 1325 și pînă cînd a fost depus (24 mai 1328), a domnit împreună cu nepotul său Andronic III; după ce au repurtat unele succese împotriva Despotatului de Epir (1290), bizantinii au pierdut însemnate teritorii și puncte strategice în favoarea sîrbilor și bulgarilor; favorîzîndu-i pe genovezi
- care au ajuns să controleze comerțul dintre bazinul mediteranean și cel pontic, Andronic II a intrat în război cu Veneția, aceasta din urmă obligîndu-l pe împăratul bizantin să acorde negustorilor ei vechile privilegii (4 oct. 1302, reînnoite în 1310); pentru a se împotrivi cu succes înaintării turcilor în Asia Mică Andronic II, a făcut apel la mercenari alani și catalani ("almugayares"), care însă au provocat mari prădăciuni bizantinilor, iar în 1311 catalanii au întemeiat un principat aragonez la Atena (care a dăinuit pînă în 1388); dintre semințiile turcești care au pus stăpînire pe cea mai mare parte din Asia Mică, s-a remarcat cea condusă de emirul Osman, ce a cucerit și supus importante teritorii (între care și orasul Prusion, azi Brusa, 6 apr. 1326, devenită ulterior capitală); dezmoștenirea lui Andronic III, fiul lui Mihail IX, de către bunicul său Andronic II, a generat un război civil între cei doi Andronici (1321 - 1328), întrerupt de scurte armistiții, în care au intervenit, nu fără foloase, conducătorul sîrb Stefan Uros III Decanski (1321 - 1331) și tarul bulgar, Mihail Sisman (1323-1330), și încheiat prin cucerirea capitalei și depunerea lui Andronic II
1328-1341, Andronic III; în Peninsula Balcanică bizantinii au cucerit Thessalia (1333 si 1335), Epirul și Akarnania (1337, definitiv în 1340), dar au pierdut în 1334 mare parte din Macedonia (cu importantele orase Ohrida, Prilep, Strumitza, azi Strumica, Castoria și Vodena) în favoarea sîrbilor prin tratatul de pace încheiat cu Ștefan Dusan (1331 - 1355) îi recunoștea acestuia toate achizițiile teritoriale făcute de el și de predecesorii săi Ștefan Uros II Milutin (1282-1321) și Stefan Uros III Decanski; în 1329 insula Chios (pierdută în cca 1302) a reintrat în stăpînirea deplină a imperiului; în Asia Mică, turcii otomani au supus numeroase teritorii, între care și importantele orase Niceea (azi Iznik) (1329) și Nicomedia (azi Izmit) (1337)
1341-1376, Ioan V (prima oară); succedînd tatălui său la vîrsta de 9 ani, s-a aflat, inițial, sub regența marelui domestic Ioan Cantacuzino apoi, după înlăturarea acestuia, tînărul împărat a fost încoronat la 15 nov. 1341, iar conducerea a fost asumată (pînă în 1347) de regenta Ana de Savoia, mama sa, susținută de patriarhul Ioan Kalekas și de megaducele Alexie Apokaukos (pînă în 11 iul. 1345, cînd a fost ucis)
- la 26 oct. 1341, Ioan Cantacuzino s-a proclamat împărat la Didymoteikhon (azi Dimetoka)
- între 1341 și 1347 război civil între Ioan V Paleologul și Ioan VI Canlacuzino, în timpul căruia bulgarii lui Ioan Alexandru, sîrbii lui Ștefan Dusan și genovezii au făcut importante achiziții teritoriale pe seama bizantinilor, care la sfîrșitul acestui război nu mai stăpîneau decît Trada, insula din nordul Mării Egee, Thessalonicul și Paleoppnezul; Ioan VI Cantacuzino, stăpîn pe cea mai mare parte din teritoriul bizantin (în ascultarea lui Ioan V Paleologul nu se afla decît capitala, cu împrejurimile), s-a încoronat solemn ca împărat la Adrianopol (21 mai 1346), iar la începutul anului următor, după ce populatia și garnizoana din Constantinopol au trecut de partea sa, a intrat în capitală (3 febr. 1347), unde a încheiat un acord cu regenta Ana de Savoia (8 febr. 1347) prin care s-a hotărît ca Ioan VI Cantacuzino să cîrmuiască singur imperiul pe o perioadă de zece ani; o nouă încoronare a lui Ioan VI Cantacuzino a avut loc la Constantinopol (13 mai 1347), urmată de căsătoria fiicei sale Elena cu Ioan V Paleologul (21 mai 1347) 1347-1354, Ioan VI Cantacuzino; coîmpărat, din 1353 (încoronat în 1354), fiul său Matei (care a renuntat în 1357); a creat pentru cei doi fii ai săi Matei (în 1347) și Manuel (în 1348) două principate autonome pe teritoriul european; încercînd să înlăture monopolul negustorilor genovezi, acestia din urmă au ripostat, înfrîngînd în două rînduri (1348 si 1349) (așa-numitul "Război al Galatei") flota bizantină, iar prin tratatul de pace încheiat (mart. 1349) genovezii și-au consolidat monopolul comercial în Bosfor; războiul cu Genova a fost reluat, bizantinii participând alături de venețieni și aragonezi la lupta din Bosfor (13 febr. 1352) împotriva flotei genoveze; abandonat de aliați, Ioan VI Cantacuzino a fost obligat să încheie o nouă pace cu genovezii (6 mai 1352), acordîndu-le acestora importante avantaje teritoriale și comerciale
- în toamna anului 1352, Ioan V Paleologul, cu sprijin de la venețieni, sîrbi și bulgari a declansat lupta împotriva lui Ioan VI Cantacuzino (cel de-al doilea război civil), care avea sprijinul sultanului Orhan
- la 2 mart. 1354 turcii otomani conduși de Suleiman Pasa, fiul lui Orhan, care veniseră în ajutorul lui Ioan VI Cantacuzino, pun stăpînire pe portul Gallipoli (azi Gelibolu), din Tracia, stabilindu-se durabil în Europa, după care și-au lărgit stăpînirea, ceea ce a dus la ruperea legăturilor lui Ioan VI Cantacuzino cu turcii otomani
- la 22 nov. 1354, în urma unei răscoale populare din Constantinopol, Ioan VI Cantacuzino a fost obligat să abdice în favoarea lui Ioan V Paleologul, care a rămas singur împărat
- cuceririle turcilor otomani: în 1360 Heracleea (azi Eregli), în nov. 1361 Didymoteihhon (azi Dimetoka), în 1364 Biga s.a. l-au determinat pe Ioan V Paleolog să plece, în ascuns, în 1366, la Buda, solicitînd, în zadar, ajutor din partea lui Ludovic I de Anjou împotriva cuceritorilor otomani; capturat și întemnițat la Vidin de către Stratimir, a fost eliberat în urma intervenției armate a lui Amedeo de Savoia, care a recucerit Gallipoli (2 aug. 1366), precum și unele orașe-porturi (Mesembria și Sozopolis); între 1369 și 1371 a efectuat o vizită în Occident, urmărind dobândirea de ajutoare împotriva turcilor otomani; eșuând și de această dată, Ioan V Paleologul a fost obligat să se închine prepotenței otomane, intrînd în relații de vasalitate față de sultanul Murad I (1373)
- Andronic, fiul mai vârstnic al lui Ioan V Paleologul, după ce a eșuat în 1373 în încercarea de a-și înlătura tatăl, la 12 aug. 1376 a ocupat Constantinopolul și l-a întemnitat pe Ioan V
1376-1379, Andronic IV, încoronat la 1 oct. 1376
- la 1 iul. 1379, Ioan V, cu sprijinul Veneției și al turcilor otomani, l-a înlăturat de la domnie pe fiul său
1379-1390, Ioan V (a doua oară); în schimbul ajutorului primit din partea sultanului Murad I pentru redobîndirea domniei, s-a obligat față de turcii otomani la plata unui tribut anual de 30.000 de ducați și să se pună la dispoziția suzeranului său cu un corp militar de 12.000 de oameni; pentru a pune capăt conflictului cu fiul său Andronic (IV), Ioan V a încheiat o înțelegere (la 2 nov. 1382) cu fiii săi, hotărînd: Andronic devenea urmaș la tron și primea ca apanaj unele teritorii în Tracia, Manuel, al doilea fiu, primea Thessalonicul, în timp ce Teodor, al treilea fiu, devenea despot de Morea; în apr. 1387, după un asediu de trei ani, turcii otomani au cucerit Thessalonicul și au luat prizonier pe despotul Manuel
- la 14 apr. 1390 Ioan V a fost înlăturat de la domnie de Ioan VII, fiul lui Andronic IV, avînd sprijinul sultanului Baiazid I
14 apr.-17 sept. 1390, Ioan VII
- la 17 sept. 1390, Ioan V a fost restaurat cu ajutorul fiului său Manuel
1390-1391, Ioan V (a treia oară); bizantinii au pierdut în favoarea turcilor otomani orașul Philadelphia (azi Alasehir), ultima cetate bizantină din Asia Mică
1391-1425, Manuel II; coîmpărat din 25 sept. 1373; între 10 dec. 1399 și 15 iun. 1403, pe timpul cît a fost plecat în Occident, unde încerca să dobîndească ajutoare armate contra turcilor otomani, imperiul s-a aflat sub cîrmuirea lui Ioan VII Paleologul, fiul lui Andronic IV, cu care Manuel se împăcase; după tratatul avantajos din primăvara anului 1403, încheiat cu Suleiman, un fiu al lui Baiazid I, care renunța la obligațiile de vasalitate și la plata tributului, cedînd bizantinilor Thessalonicul, Peninsula Calcidică cu Muntele Athos și unele insule, la 22 febr. 1424 a încheiat un nou tratat cu turcii otomani, bizantinii plătind din nou tribut (în valoare de 300.000 de aspri) și cedînd unele teritorii, reintrînd astfel sub suzeranitatea otomană
1425-1448, Ioan VIII; coîmpărat din 19 ian. 1421; la 29 mart. 1430 Murad II a cucerit Thessalonicul (care fusese cedat de bizantini în 1423 venețienilor)
- la moartea lui Ioan VIII (31 oct. 1448), fără a desemna un moștenitor, Constantin, fratele mai mare al împăratului, s-a proclamat împărat, încoronîndu-se la Mistra la 6 ian. 1449; cu ajutor din partea catalanilor a venit la Constantinopol la 12 mart. 1449, iar la 25 mart. 1449 a încheiat pacea cu, sultanul otoman pe 25 de ani
1449-1453, Constantin XI (sau Constantin Dragases)
- la 29 mai 1453 (după un asediu început la 7 apr.) Constantinopolul a fost cucerit de turcii otomani conduși de sultanul Mehmed II; împăratul Constantin și-a aflat moartea în luptă; timp de trei zile și trei nopti orașul-capitală a fost supus unui jaf cumplit; sfîrșitul Imperiului bizantin
BIBLIOGRAFIE:
1. POPA D. Marcel, MATEI C. Horia - mică enciclopedie de ISTORIE UNIVERSALĂ
