Deasupra în cerul etern,
Zeii al timpului nisip îl cern.
Zamolxe-nțeleptul veghează,
Pilonii neamului să nu cază.
O neînsemnată fărâmă de nisip,
Îi dă un semn aproape de necitit,
Înțeleptul știe însă că a venit timpul,
Să oprească în loc vântul.
Să pună luna și stele să joace,
Norul de ploaie de apă să-l sece.
Negura s-o alunge în patru zări,
Să ostoiască ale părinților nerăbdări.
Întinde mâna să ia o fărâmă,
Din imensa și eterna lumină.
Să pună în al mamei pântec,
Pentru femeie cel mai frumos cântec.
Scâncetul noului boboc de viață,
Destinul ca un fir de ață,
Începutul unei noi lumi,
Plină de soare și furtuni.
Zeul dăruiește pruncului lumină,
Mama îl îmbăiază-n lapte după datină.
Zeul dă fiului nemărginită putere.
Marele preot îi unge fruntea cu miere.
Noaptea zeul îi șterge ochii de zbucium,
Bunicile anunță lumea prin bucium.
Zeul scutură cireșul de petale,
Ktistaii îi șoptesc vorbe domoale.
Zeul îi dă putere lumea s-adune,
Polistaii îi aduc a lumii înțelepciune,
Zeul îi dă sânge clocotitor,
Kapnobataii îi ostoiesc sufletul de dor.
Zeul îi pune fier în braț,
Tatăl îi șopteste secrete de soldați.
Zeul îi pune în privire cer senin,
Moașele împletesc măreț destin.
Zeul luminează bolta cu-n Luceafăr,
Veghetorii aprind focuri în noapte.
Zeii o clipă se opresc,
Să audă părinții ce nume șoptesc.
O șoaptă în taină la început de lume,
Decebal este sfântul nume.
Un alb lup urlă sub luna clară
Decebal este sfântul din țară.
În cer însă se continuă povestea,
De parte romană Iupiter sta.
Cu venin în ochi aruncă neghină,
Să întunece a lui Decebal lumină.
Aruncă foc înte cele șapte dealuri,
Să se nască om înlănțuitor de neamuri.
Lupoaica Capitolină,
Urlă spre coroana carpatină.
Zeii se bat în tunete și fulgere,
Moașele înoadă firele-n destine.
Animalele își urlă zeul pământean,
Decebal îl are acum în față pe Traian.
