| DACIADA - PĂRINȚII DACIEI |
În aceeași miscare, Istoria și Timpul,
Împart drumul cu nemărginite hotare.
A lor e fiul ce l-au numit Destinul,
Neclintit și ursuz, un drum pentru fiecare.
În iuțeala lui neîncetată,
Preabunul sau nemilosul Destin,
Presară în drum câteodată
După poftă miere sau venin.
O preafrumoasă fată din zei scoborâtă,
Pe Cer îl are tată, pe Glie mamă,
O cheamă Dochia cea Înțeleaptă,
E cu Destinul de-o seamă.
Îi știe de frică, nu-i stă în cale,
I-a gustat din veninu-i amar,
Au învățat-o părintii cum să-l ocoale,
O piele de urs sub un stejar secular.
În această fărâmă din infinitul Univers,
Destinul nu vede, nu-și poate trimite
Să-i ducă vrerea a noii vieți mers
Cele trei ale lui dragi Ursite.
Cu bucurie din cer, până-n pământ jos
Au dansat zeii și ceru-nstelat,
Când Dochia și Făt-Frumos,
Au zis că vor avea mândru băiat.
-Cum o să-i spuneți? întreabă Cerul tată,
-Zamolxe-nțeleptul, au zis într-un glas.
-Ne bucurăm atât de mult draga mea fată,
Că se naste copilul ce va domni în Carpați.
Și a urmat apoi petrecere mare,
Au venit cu toții și Istoria și Timpul,
Și Glia și Cerul în strai de sărbătoare,
Și nelipsitul, Destinul.
Toată lumea a dănțuit și s-a bucurat,
Un Lup Alb a cântat sub draga lui Lună,
Copilului cu ochi albastru curat,
I-au dat înțelepciune și inimă bună.
Destinul, o iubește în taină însă,
Pe Dochia preafrumoasă ca o stea curată.
El sărută copilul cu inima plînsă,
Îi ceru iertare și îi promise venin.
La împlinitul sorocului,
Ursitoarele veniră în țară,
Cu gândul Destinului,
Să dea copilului otrava amară.
Dochia după cum a-nvățat,
A luat copilul la umbra unui stejar,
Și în piele de urs strâns l-a legat.
Să se-ntoarcă Ursitoarele cu otrava-n pahar.
-Copilul meu aceste vorbe să nu uiți,
Mi-am dat viața nu pentru tine
Ci pentru neamul cu inimi mari și minți iuți,
Pe care ai să-l conduci cu a ta-nțelepciune.
Destinul cu venin în ochi și fulgere-n mâini,
S-a răzbunat cumplit pe cei doi părinți,
I-a condamnat la întunericul etern,
Uitând pe Zamolxe sub stejarii înalți.
Zamolxe crescu și străbătu lumea,
În cele patru colțuri se ascundea copilul,
Cu gândul la înțelepciunea
Care să-l scape de otrava ce i-o promise Destinul.
Ochii săi albaștri ca un tău de munte,
Pătrunzători și avizi de cunoaștere,
Priveau lumea cu luare aminte,
Dar noaptea îi arătau doar drumul de-ntoarcere.
Bunicul său Cerul preînaltul,
Îi zicea că timpul venise,
Să înfrunte Destinul,
Să adune poporul precum i se hărăzise.
Vechiul pământ de legende și mit,
Îl primea cântând și zâmbind,
Aducea focul înțelepciunii de la zei venit,
Ca-n iarna aspră al căldurii colind.
Învinse ale Destinului mărunte osânzi,
Îmbrăcase oștenii în mândre armuri,
Săpase cuiburi-cetăți în creieri de munți,
Aduse pacea pe-ale Daciei plaiuri.
Într-o noapte senină cu stele,
Îi vorbi maica sa cu vorba ei blândă,
Că văzuse cum crescuse poporu său drag
Că de fiul ei înțelept e mândră.
Într-o zi senină cu soare,
Îl încerca pe Zamolxe un necurpins dor de părinți
Auzi vocea suavă a Cerului mare,
Să urce din popor în înalții munți.
Căută loc din care să vadă
Fii săi cum devin puternici și iuți la minți,
În drum se opri să facă
Un loc care să aducă aminte de-ai lui părinți.
Un Făt-frumos de piatră șuierător,
Două babe stau și torc,
Pentru mine și popor,
Părinții mei au învins Destinul cu dragoste și foc.
Plecă Zamolxe din muntele Om,
Să-și facă casă și masă de piatră
În peștera de muntele Kogaion,
Și aprinse focul înțelepciunii pe vatră.
De atunci are poporul lui strajă,
Cu forța lui caldă îl ține laolaltă
Îi șopteste vorbe pline de vrajă
Să nu-și uite numele Dac niciodată.
